Alexandra Natalia Tudorescu, elevă a Colegiului Național ,,Moise Nicoară”, din Arad, câștigătoarea premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție un text complex, plin de emoție, de imaginație, cu inserții de versuri populare.
Vă invităm, cu drag, să citiți lucrarea integrală a Alexandrei, ce poartă titlul ,,Trece un nouraș pe sus…”:
„Am adormit târziu, dar mă trezește o rază de lumină subțire și caldă, care-mi străpunge pleoapele cu mici sulițe roșii de furie. Deschid ochii, dar în fața mea nu este nicio armată gata să mă execute, nici măcar un individ care să mă dojenească pentru cine știe ce oi fi făcut azi-noapte. Este doar soarele, care îmi răpește din nou somnul dulce al dimineții, tocmai când începusem să-l visez… Îmi vine în minte un vers dintr-o melodie prea veselă, ceva cu soarele care-mi spune că am stat prea mult. Pufnesc într-un râs ironic, scurt, și mă ridic în capul oaselor; de-ar avea măcar o cât de mică legătură cu viața cântecelele astea fericite. Pentru mine una, nu mai are ce să fie frumos. S-a terminat demult. Mă doare îngrozitor spatele și mă ridic să-mi fac o cafea.
Pun apa la clocotit și mă îndrept să deschid fereastra franțuzească, ca să aerisesc camera. Am încă degetele pe mâner când mă izbește aerul sărat al mării, cu iz de alge. Închid ochii și simt cum, pe mâini și pe picioare, pielea mi se face ca de găină, iar un fior îmi străbate întregul trup, înălțându-se din tălpi asemeni unui val enorm și spărgându-mi-se în creștet. Mi se înmoaie corpul și deschid speriată ochii, ținându-mă de ușă. Mi s-a încețoșat privirea și un roi de albine îmi bâzâie-n cap, captive acolo fără cale de ieșire; dar oare cum or fi intrat? Amețită, mă întind și-mi odihnesc capul pe pernă, cufundându-mă în brusca răcoare a camerei. Îmi întorc privirea către fereastră, și văd cum deasupra mării calme, aproape absorbit de aura soarelui, tocmai trece un nor plăpând și alb, cum a fost și sufletul meu odată. „Foaie verde de-un harbuz,/ Trece-un nouraş pe sus.” Îmi acopăr mijlocul cu cearceaful și mă întorc pe cealaltă parte, privind în gol la peretele alb. Se aude cum apa începe să clocotească.
Cobor treptele școlii după festivitatea din prima zi de liceu și mă întâmpină aglomerația matinală a bulevardului. Așteptările mele că această mult-lăudată perioadă a vieții va fi explozivă de la bun început, pe deplin nefondate, de altfel, nu au fost împlinite. Ceasul arată ora șase fără un sfert. Acum trebuie să ies din freamătul furnicarului în care s-a transformat școala ca să merg acasă, unde mă așteaptă liniște, prea multă liniște… Îmi sună telefonul și duc mâna la buzunarul paltonului de iarnă, dar apoi soneria se oprește și cineva mă bate ușor pe spate. Mă întorc și, în fața mea, de după o tarabă cu brățări din ață, un chip necunosut, care totuși știu că îi aparține lui, mimează „am vrut doar să te mai aud o dată”.
Ibricul șuieră. Îmi duc mâna la tâmple și le masez cu buricele degetelor, care sunt din nou reci ca gheața. Au trecut șapte ani, șapte vise, fiecare surpând câte puțin din pământul inimii mele, care se desprinde în bulgări mici, uscați și se prăbușește într-o groapă fără fund. Mă duc să-mi torn cafeaua în ceașcă și ies pe balcon. Văzduhul este proaspăt sub norii spălăciți ce s-au adunat pe cer,
în ciuda soarelui puternic de la răsărit. La început de septembrie nu prea poți ști la ce să te aștepți. Nici eu n-am știut atunci. Nu știam că va exista acolo un el. Și chiar când l-am zărit, nu credeam că mă va vedea la rându-i.
– Pot să te mai îmbrățișez o dată?
În vocea lui citisem o tristețe cu greu stăvilită în urma unui zâmbet vag, tristețe care se scurgea însă prin ochii căprui, mari, care clipeau blând, îndurerați, implorând tardiv o împăcare. Din aceste șapte cuvinte, le înțelesesem pe toate celelalte. Regretul, suferința, dorința de-a întoarce timpul cu o zi, numai o zi. Dar nu se putea. Nu poți schimba ceva prin puterea minții, nu poți șterge ce s-a-ntâmplat, chiar dacă tu îți dorești și și-ar dori-o și ea. Este ca și cum ai vopsi o rană sângerândă în alb și ai spune c-ai vindecat-o. Poate că nu-i mai este vizibilă ochiului, dar pielea tot o simte, și o doare, iar în timp se infectează și din ea curge un puroi amar înainte ca sângele curat să țâșnească din nou.
Știam asta atunci, așa că m-am lăsat inertă în brațele lui, fără să răspund cu patos îmbrățișării, ci poate doar odihnindu-mi pentru câteva clipe mâinile pe spatele său. Însă, în timp ce trupul meu încerca a se desprinde dintr-al lui, peste sufletul meu se spărgea o călimară cu cerneală neagră, ale cărei cioburi mi se înfigeau în inimă pentru mult timp, poate pentru totdeauna. Încă le mai port și astăzi. Astăzi, când mă-ntreb ce-ar fi fost dacă aș fi făcut altfel. Astăzi, când îmi doresc să fi rămas. Astăzi, când, pentru a șaptea oară, revin căutându-l în același sat de la malul mării, în aceeași a doua săptămână de septembrie, sperând că îl voi vedea; că măcar voi putea să-mi iau adio cum se cuvine. Dar bineînțeles că el nu este niciodată aici; nici la tarabe, nici la terase, nici cu un grup în jurul unui foc de tabără, nici într-un cort, nici pe o pătură la soare, nici înotând în apă. A dispărut de afară; a rămas doar înăuntru, unde încă mai rezonează cuvintele lui: „nu voi mai iubi pe altcineva vreodată”.
A început să bată un vânt răcoros. Îmi aduc genunchii la piept și îi acopăr cu jacheta lungă și subțire de bumbac gri ca cerul. O picătură fină de apă îmi atinge fața, poate un strop de ploaie sau unul de mare, purtat de vânt până pe chipul meu abătut. „Nu ştiu-i ploaie ori ninsoare,/ Ori lacrimi de fată mare.”
Se resimte în văzduh mireasma aceea văratică a norilor încărcați de apa dădătoare de viață, iar ploaia ce începe să cadă, răsunând ca notele timide din începutul unui cântec de pian, îmi amintește de începutul sfârșitului. Calmul se transformă într-un ropot, iar cântecul se întețește cu o repeziciune abruptă, ca o dragoste la prima vedere mutuală, dar interzisă, aprobată reciproc doar tacit, din priviri. Cam așa a fost atunci, în ultima zi fericită. Îmi explicase din ochi, din cealaltă parte a mulțimii, unde și când ne întâlnim, iar eu înțelesesem de parcă îmi vorbise. L-am întâlnit peste o oră la portița de lemn din spatele curții, iar el a deschis-o și a ieșit, fără să zică un cuvânt, invitându- mă din nou din priviri să-l însoțesc. Mergeam unul lângă altul, potrivindu-ne pașii; chiar dacă eu nu știam încotro ne îndreptăm, picioarele mele știau, fără a fi nevoie ca el să mă conducă sau ca eu să-l urmez. Înaintam ca hipnotizată, simțind că destinația noastră este într-acolo unde mă duce trupul, care se mișca fără voia mea; nu-l mai controlam eu, ci el pe mine. Am ajuns la poarta unui grajd, de unde s-a întors cu un armăsar frumos, încununat cu o coamă cafenie. Nu mai urcasem vreodată pe- un cal, dar părea că știu să fac toți pașii singură, fără ajutor. Momentul acesta nu mai ținea de realitate, ci era de-a dreptul un basm, în care Făt-Frumos fuge cu Ileana Cosânzeana de la palat, rătăcindu-se împreună în lume.
Fulgerele brăzdează văzduhul, iar vântul poartă ploaia prin haină, pe mâinile mele, care-mi îmbrățișează corpul încovrigat, stând străjeri la porțile trecutului meu. Am galopat prin pădurea de smarald, de chihlimbar și de cleștar, iar în final am ajuns într-o poiană deasupra căreia se împleteau brațele codrului. Soarele palid de seară se filtra printre ramuri, pe salteaua din iarbă și frunze a baldachinului, creând un caleidoscop în țipete și șoapte de verde. Ne-am sărutat nebunește, cu nesaț, într-un dans al vieții și al morții, al dăruirii și al fricii. Un tunet despică cerul în cioburi de amintiri.
Ploaia se domolește; noi am adormit îmbrățișați. Ploaia a încetat.
M-am trezit buimacă, neștiind unde mă aflu. Îmi intrase răcoarea pământului în oase și mă durea trupul la fiecare articulație mișcată. Se înnoptase, iar întunericul poienei era întrerupt numai de vise argintate de lună. Un cântec de cucuvea se auzea în depărtare, iar frunzele pomilor fremătau ușor în adierea vântului răcoros; în rest, liniște. Am privit în jur, mijindu-mi ochii, care abia acum se obișnuiau cu bezna. Nici urmă de cal, nici urmă de el. Dar stai, se auzeau frunze uscate sfârâmându-se sub pași. Ușurată, l-am așteptat să apară, ca pe o revelație a minunii într-un neant al necunoașterii.
– Haide, trebuie să te întorci la pensiune, m-a invitat o voce blândă, ca pe un copil îndărătnic care s-ar putea înverșuna să rămână pe loc; însă nu era vocea lui.
Bătrânelul m-a ajutat să mă ridic și mi-a întins brațul, pe care l-am apucat ascultătoare, înghițindu-mi lacrimile, ca un copil care știe că a greșit. I-am fost recunoscătoare că nu m-a întrebat nimic, că nu m-a dojenit, că n-a venit cu sfaturi din înțelepciunea populară care nu mi-ar fi fost de niciun folos. Am mers încetișor într-o tăcere care poate că ar fi fost reconfortantă dacă în capul meu nu s-ar fi derulat încontinuu aceleași scene, rezonând în toate cele cinci simțuri: vederea ochilor săi blânzi, gustul buzelor lui umede, mirosul respirației lui mentolate gâdilându-mi obrazul în timp ce pecetluia clipa cu șoapte de „te iubesc”; apoi adormirea în amurg și trezirea într-un miez de noapte în care el nu mai era. „M-ai iubit ca pe-o copilă,/ M-ai lasat ca pe-o străină.”
Norii își pierd armura de fier și rămân golași pe cer, inocenți din nou. Sorb ultima înghițitură de cafea și intru în cameră. Pun ceașca în chiuvetă și îmi schimb jacheta. Am stat prea mult aici. Am nevoie de o plimbare. Apuc cheile în grabă și ies.
Vântul s-a domolit și vremea este plăcută, nici rece, nici caldă, neutră într-atât încât pare că aerul ar fi o prelungire a trupului meu, că m-aș extinde în văzduh și m-aș contopi cu universul. Universul pe care l-am văzut cu el…
Eram vreo douăzeci de oameni înghesuiți în jurul unui foc de tabără, pe plajă. Flăcările tranformau crengile și cioburile de copac în cenușă ce se ridica, alături de așchii desprinse din lemn, într-un dans incandescent în văzduh, având ca unic acompaniament trosnetul focului. Stăteam în tăcere, privind cum fețele se distorsionau în căldura tremurândă, ca niște lumânări a căror ceară picură întru slujirea aceluiași moment etern. Un vers rostit încet de un singur glas s-a amplificat treptat într-un cântec haiducesc răsunând peste valurile mării și peste plânsul lemnului transformat în cenușă. Zeci de suflete își cântau emoția în noapte. Dar eu parcă așteptam altceva; în seara aceea nu mă puteam contopi cu ei. Eram o lumânare solitară, imună la foc, un defect din fabricație… O mână s-a strecurat ușor într-a mea, trăgându-mă delicat din mulțime. Eram o măreață invenție făcută din greșeală.
M-a ținut de mână ca să nu mă piardă în mulțime. Am urcat pe faleză și ne-am întins în tăcere pe iarbă, nevăzuți de nimeni, singuri și totuși atât de aproape de alții, la numai câțiva metri deasupra lor; iar peste noi se întindea cerul nopții, împânzit de miliarde de stele, pe care însă acum, privindu-l îndelung, îl vedeam altfel decât de obicei. Nu mai era un tavan de care atârnau nenumărate lustre, ci era însuși Universul nemărginit, care ne îmbrățișa în mrejele sale strâns, atât de strâns…
Mi-am întors fața către a lui; el privea încă cerul.
– Mă simt atât de mică atunci când privesc cum se deschide în fața mea Universul. Parcă simt cum pulsează ca o inimă gigantică, enormă, prin care curge un sânge stelar. Ar putea să mă absoarbă în nemărginirea lui; iar noi am putea să nici nu existăm…
– Și totuși, – mi-a zâmbit el împăciuitor – iată-ne aici, chiar în centrul infinitului, unde se intersectează cele două bucle – și și-a unduit degetul în văzduh.
– Nu ți se întâmplă să te gândești că Soarele ar putea să nu existe? mi-am continuat începutul de pledoarie pentru condiția efemeră a omului. La urma urmei, ce este o stea într-un Univers?
– Dar ce-ar fi Universul fără stele? mi-a răspuns simplu, retoric, și și-a ridicat ochii înapoi către cer.
Și-a trecut un braț după mine și, luându-mi mâna într-a lui, mi-a arătat constelațiile. În față, în stânga, era W-ul Casiopeei, deasupra focului de tabără un Car Mare din care se vedea numai mânerul și, pierdută undeva sus, solitară, Steaua Polară, făcând parte dintr-un Car Mic abia vizibil. Felinarele de pe faleză și luna plină ce-și revărsa lumina argintie în valurile mării știrbeau din puzderia de stele și vedeam doar constelații incomplete, fragmente care însă reconstituiau povestea eternului ca un vitraliu din cioburi multicolore, care împreună redau un mesaj unitar, cu toate semnificațiile sale.
Faleza era pustie, iar cântecele de la focul de tabără probabil că se mutaseră în altă parte, pentru că eram cuprinși de un calm sentiment de pustietate, întrerupt doar de acorduri disante de chitară și de valurile mării. Eram rupți de lume, doar noi, o faleză tăcută și rămășițele unei civilizații îndepărtate licărind straniu, intruse în universul nostru. Doar noi eram în lume, ultimii oameni.
Am început să vorbim despre Moș-Crăciun și despre copilărie, despre trecut într-un moment fără viitor; exista doar prezentul. O lance argintie a spintecat bolta, mai alene decât aș fi crezut că zboară cometele, iar apoi s-a stins. Fusese o sclipire de două clipe, sfârșitul glorios al unei vieți scurte, un semnal luminos către retina mea, care în realitate, la distanța la care se afla, ar fi putut însemna altceva. Dar pentru mine, însemna o stea căzătoare, prima pe care o vedeam, care părea cu atât mai ireală cu cât știam că este reală și de care mă bucuram cu atât mai tare cu cât o zărisem pe nepregătite. Adevăratele minuni se petrec când nu le aștepți, și tocmai pentru că nu le aștepți sunt frumoase. Să fiu martoră la un asemenea moment cosmic m-a bucurat într-atât încât am și uitat că „trebuie să-mi pun o dorință”. Oare nu căzuse steaua aceea tocmai fiindcă mi se împlinise deja o dorință pe care nici nu îndrăznisem s-o gândesc? O dorință pe care Universul o intuise totuși de undeva din adâncurile sufletului meu? O dorință pe care Universul mi-o îndeplinise fără ca eu să i-o cer? Iar acum recunoștea doar: „da, eu am fost”. Le-am mulțumit în gând stelelor de sus, iar celei de lângă mine i-am zâmbit.
M-a strâns cu adevărat în brațe pentru prima oară. Peste două zile, avea să fie ultima îmbrățișare. Peste șapte ani, aveam încă să mai urmez firimiturile ce le lăsase în pădure în seara dintre cele două zile, ca o biată Gretel rătăcită, care încă nu înțelege ce s-a întâmplat. „M-ai iubit ca pe-un pui blând,/ M-ai lăsat pe drum plângând.”
– Faceți brățări din ață? îl întreb pe bărbatul tuciuriu cu mustață deasă, care tocmai scoate marfă dintr-o ladă de carton.
Am ajuns între timp la taraba unde l-am văzut prima oară. Sau unde m-am convins că mă văzuse și el pe mine. Tocmai mă întorceam de la plajă, cu sarea abia uscată pe umeri, nisip pe tălpi și apă scurgându-mi-se din păr.
– Nu știi cumva cât este ceasul?
Apăruse grăbit din spate, iar acum își potrivea pasul cu al meu. L-am privit parcă fără a-mi veni a crede că mi se adresa mie. Deși cea mai banală întrebare posibilă, suna atât de frumos spusă de el. Ca o picătură de miere, ca o petală de trandafir, ca o scânteie… Am scotocit în geantă după ceas și i-am răspuns zâmbind:
– Șase fără un sfert.
Trebuia să fac o glumă, să fiu spirituală, să dezvolt conversația, acum că se ivise ocazia. Dar n-am apucat să adaug altceva, pentru că mi-a luat-o înainte:
– Minunat, deci am timp să-mi facă doamna de aici o brățară. Stai așa, cred că avem timp chiar de două, înainte să mergem la cină; brățări ale prieteniei, ce zici? mi-a făcut el oferta pe un ton jovial; nici nu se pusese problema să mă întrebe dacă mă întorceam în același loc ca el – așadar, mă observase și el dinainte. Am înțeles că doamna a fost în Africa și face modele inspirate din cultura tribală, a adăugat informația enciclopedică, iar apoi i s-a adresat femeii care apăruse amabilă din spatele tarabei: Ne faceți și nouă două brățări, vă rog?
– Brățări? îmi răspunde bărbatul. Nu, de când s-a dus Petronela în Somalia nu mai avem. Când s-o întoarce ea, acuma face ceva voluntariat acolo. O cunoști? Că numa’ ea făcea din astea p- aci, pă toată zona asta de plajă.
Rămân mută câteva clipe; este pentru prima oară în acești șapte ani când mă leagă de locul acesta ceva mai mult decât simplele mele amintiri. Iată pe cineva care știe pe cineva pe lângă care am trecut atunci. O legătură indirectă, și totuși reală, o ancoră către un trecut ce s-a-ntâmplat în viață, și nu-n vis, o confirmare că n-am înnebunit de tot, sau măcar că nebunia mea are temei.
– În orice caz, acum facem țesături, continuă el, deloc deranjat că nu mi-am găsit cuvintele să-i răspund, și-mi face semn să trec în spatele tarabei.
Îmi arată un război vechi, cu țesătura întreruptă pe la mijloc cine știe de când, căci culorile sunt șterse și abia se mai disting. În loc să remarc că probabil nimeni n-a vrut încă să cumpere o țesătură, mintea mea ajunge la altă revelație. Îmi dau seama că nu sunt singura care trăiește în trecut; cu toții avem câte o poveste care a-nceput undeva și nu s-a mai terminat niciodată… dar nici nu a continuat. A rămas așa, suspendată în timp, o țesătură cu suveica lăsată între fire, peste care s-a așternut praful, dar pe care o mai vizităm din când în când, fără să putem lucra la ea înainte. Uneori dăm firele înapoi, schimbăm culorile, schimbăm ordinea, facem o țesătură diferită, dar numai în mintea noastră; în realitate, țesătura rămâne la fel, cu bucata aceea de lemn înțepenită în război, cu praful așternut peste ea.
În loc să mă izbească, revelația că nu pot schimba trecutul mă calmează. În amintire, țesătura este frumoasă și o retrăiesc adesea, imaginându-mi alte și alte posibilități, decizii pe care le- aș fi putut lua altfel, vorbe pe care aș fi putut să le rostesc sau să le stăvilesc pe cerul gurii pentru ca povestea să se țeasă-n continuare. Dar acum a ieșit în sfârșit la suprafață un adevăr din sufletul meu: amintirea este singurul loc în care aceste povești și personajele lor principale – neîntinate, pure – vor continua să trăiască. Plimbările mele anuale prin acest sătuc în perioada în care vine ultimul val de turiști, sperând că unul dintre ei va căpăta în mod miraculos chipul pe care-mi doresc eu să-l capete, sunt de prisos. I-am uitat și vocea, și înfățișarea; tot ce a rămas este un miraj pe care-l urmăresc la nesfârșit, pe asfaltul încins al drumului vieții, și care se îndepărtează de mine pe măsură ce mi se pare că mă apropii de el. Dar s-a terminat, acesta este ultimul an în care vin aici. Am căutat un răspuns pentru atâta vreme, și nu mi-am dat seama că era acolo de la bun început; asta poate pentru că până acum nu îmi doream să accept că răspunsul este „nu”.
Încep să se spargă norii, iar cerul se luminează peste mare. Îl salut pe negustor și mă îndrept alene către țărm. Din iarba încă verde de pe marginea drumului, rup o floare de mușețel, mi-o pun în păr, după ureche, și zâmbesc, felicitându-mi în gând eul adolescentin, care în sfârșit a hotărât să plece. Vreau să mă bucur de ultima mea zi aici, s-o transform într-una fericită, probabil singura de acest fel din acești șapte ani; vreau să-mi demonstrez că pot fi veselă și de una singură, și mi-aș lua o vată pe băț, doar ca să-i râd în față trecutului, să-i strig „Vezi? Te-am învins!”. În schimb, mă așez pe nisip, de unde odinioară am cules scoici împreună, și-mi las picioarele inundate de apa răcoroasă. Marea se revarsă peste mine, mă înghite, apoi se retrage, apoi vine înapoi, spumegând cu și mai multă furie; la fel ca voința mea încercând zadarnic să-mi stăvilească amintirile.
Un pescăruș trece țipând a rău augur deasupra mea, pierzându-se în zare, și-mi întorc capul în direcția din care a venit. Atunci, îi văd: o mireasă care-și ține rochia în mâini, mergând fericită chiar la brațul lui – al tău. Un alt pescăruș zboară în larg, și înțeleg atunci că porumbeii nu sunt singurele păsări-mesager. „Foicică dalbă floare,/ Mi-a trimis neica scrisoare,/ Să-i dau voie să se însoare.” Mă zărești și tu, iar o pietricică blochează nisipul din clepsidră. Ești aici și mă privești de parcă ai plecat ieri. Stai chiar în fața mea, ne despart numai câțiva pași… și un zid invizibil: timpul. Pentru că de la acel ipotetic „ieri” au trecut șapte ani de zile. Dar tu te uiți la mine de parcă ai creat o punte peste vreme, peste veacuri, și anii aceștia sunt numai o clipă. Iar eurile noastre de acum parcă ar fi eurile noastre de atunci; ne-am schimbat, ne-am înstrăinat, dar iată că astăzi suntem aceiași care eram atunci. Am fost simpli muritori, dar acum suntem veșnici. Chiar dacă veșnicia va dura numai câteva clipe. Între ochii noștri a apărut un portal incandescent de lumină în infraroșu; nu o vedem, dar dacă retinele noastre ar putea s-o perceapă, am orbi. Ne apropie o atracție căreia nu-i putem rezista, un magnetism ce încalcă legile fizicii, constituindu-se, în schimb, pe baza celor spirituale. Iată, cu pași mărunți, ajungem din ce în ce mai aproape unul de celălalt; încep să zboare fluturi din tine, ca prima oară când m-ai ținut de mână, ochii ți se transformă-n licurici, ca prima oară când te-am văzut, buzele îți ard, ca prima oară când ne-am sărutat… Dai să-mi atingi obrazul, iar eu vreau să-ți prind mâna într-a mea… dar au rămas doar fluturi… Veșnicia noastră a luat sfârșit.
Privesc de-a lungul țărmului și vă zăresc plimbându-vă alene la braț, îndepărtându-vă de mine mereu. Ea râde fericită către tine, iar tu nu privești înapoi. „Să-ţi fie, bade, păcat,/ M-ai iubit şi m-ai lăsat.”
Mă las pe spate în nisip, iar marea mă inundă cu totul și pare că de acum nu se va mai retrage niciodată. Înghit stropi de apă sărată – sau oare lacrimi? –, iar ochii mei văd cum, în sfârșit, se desprinde și ultimul nor din fața soarelui, care mă scaldă în lumină cât pentru totdeauna. „Foaie verde de-un harbuz,/ Trece-un nouraş pe sus…”.
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Mihai Cratofil