(+4) 0771. 474.663
office@augustinbuzura.org

„Am scris despre o floare-de-colț”

Fundația Culturală Augustin Buzura

Luciana-Dariana Cîrjan, elevă a Colegiului Național „Iulia Hașdeu”, din București, câștigătoarea premiului special al Fudației Culturale „Augustin Buzura”, la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție un text despre experiențe ale existenței umane.

Vă invităm, cu drag, să citiți fragmentul de mai jos, din lucrarea ce poartă titlul „Am scris despre o floare-de-colț”:

            „Duminică, 22 octombrie 2017

            O stea mi-a vorbit

            Drumul spre Univers e pavat cu stele. Pentru noi. Cred în iubire. Cred în tine. Cred în noi. Cred că lumea poate fi înfrumusețată și îmbrăcată în iubire numai dacă noi îi dăm voie să fie așa. Cred că acum nu mai sunt confuză. Nici tristă ori supărată că cineva mă iubește. Cred că pot să plâng și pot să râd cu lacrimi în același timp. Cred că pot să mă trezesc zâmbind ori chiar râzând. Cred că viața e un dar. Cred că oamenii sunt fragili și că eu, printre ei, sunt doar un grăunte de speranță și vise. Cred că există oameni frumoși și caraghioși în același timp, ce iau viața ca pe o joacă. Într-un fel e bine, să fii vesel, să te joci. Doar să te joci, nu să rănești. Cred că mi-e frică de multe lucruri, și în același timp iubesc multe lucruri. Unii oameni pot fi absurzi în iubire. Unii oameni pot iubi prea mult, alții prea puțin. Unii oameni își pot iubi cafeaua de dimineață, alții își pot iubi florile înflorite la balconul de la etajul șase într-o primăvară, alții își iubesc amintirile, alții părinții, alții iubesc cerul și stelele, alții iubesc iubirea. Pură. Goală. Dezvelită de secrete. Iubirea ca un copil, ori iubirea ca un adolescent în prima sa noapte de dragoste. Unii iubesc eternitatea, alții iubesc clipa, momentul.

            E atât de îmbătătoare senzația pe care o simt acum. Senzația că sunt vie. Că trăiesc. Că pot să râd în neștire și să mă bucur. Că pot să ascult ce muzică vreau și să dansez la metrou. Că pot să inspir și să expir aerul cu atâta poftă și sete. Plămânii mei erau hămesiți. La fel și trupul meu. La fel și sufletul meu călător. Călătorește în tot Universul și se bucură. Sufletul meu ascultă muzică și se joacă noaptea cu pătura colorată ce învelește trupul. Sufletul meu citește și povestește apoi celorlalte suflete ce a citit, ce a înțeles, ce l-a impresionat. Sufletul meu râde mult și vrea să presare râsete peste tot. Sufletul meu are nevoie de alte suflete cu care să râdă. Sufletul meu e nebun și jucăuș, sufletul meu se joacă cu frunzele de toamnă și aleargă prin parcuri, sufletul meu bea cafea și privește roua dimineții. Sufletul meu privește cerul de vară noaptea, și se uită la stele și le numără pe degețele ca un copil mic, apoi încearcă să creeze el constelații. El spune că de celelalte s-a plictisit, vrea altele noi. Sufletul meu e egoist și împăciuitor, la fel de bizar cum el e și inocent și ofensiv în același timp. Sufletul meu duce doruri, însă nu prea știe să își ceară iertare. Sufletul meu cunoaște și frigul, și căldura. Acum îi e cald și bine. Așa mi-a șoptit el într-o noapte. Sufletul meu dorește cunoaștere în necunoscut.
Vreau să mă îmbrac cu bătăile unei aripi de fluture. Vreau ca inima mea să bată în același timp cu aripile fluturelui. Vreau să mai văd o dată lumea de acolo de sus, sus, într-o seară de vară ce încă trăiește, e vie, la fel cum sunt și eu. Vreau ca vântul să îmi răvășească șuvițele, exact ca atunci. Vreau să văd lumea în culori pastelate când mi-s ochii obosiți, și vreau s-o văd în culori tari când sunt îndrăgostită și ochii-mi strălucesc.

            Vreau ca ochii sufletului meu să vadă clar și departe în lume, în oameni.
Oamenii au nevoie de iubire, de povești, de magic, de miracol, de fabulos, de libertate. Oamenii au nevoie de extreme, au nevoie de nou, de experimente, de risc și de liniște în același timp. Așa știi că ești viu, și nu doar că respiri. Ființele fragile numite oameni au nevoie de apusuri și răsărituri la mare sau de pe cele mai înalte vârfuri pe care pot să le atingă. Oamenii au nevoie de ploaie și de atingerea vântului de primăvară. Oamenii au nevoie de singurătate și de frumusețe. Nu știu unde va duce asta, unde va duce viața, probabil că nu are sfârșit. Și continuă, și continuă, și dansează în etern ori în neant, unde se va juca cu frunze de toamnă ori cu fulgi de zăpadă”.

Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.

 

*post by Cătălin Tuluc

*foto: Cătălin Tuluc