Traian Ivanov, elev al Liceului Teoretic ,,Grigore Moisil”, din Tulcea, câștigătorul premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție un text plin de emoție și imaginație.
Vă invităm să citiți un fragment din lucrarea lui ce poartă titlul ,,Fantoma”:
„<<Moartea este sfârșitul senzațiilor și al conștiinței, prin urmare nu poate fi dureroasă fizic ori emoțional. Nu trebuie să ne fie frică de moarte întrucât ea nu ne poate provoca neplăceri.>> Epicur
Ora două dimineața. Se ridică ușor din pat să nu o trezească și merge în bucătărie. De fiecare dată când îi vine vreo idee noaptea, creierul nu îl lasă să adoarmă. Ia un post-note și scrie pe el cu creionul,,text despre război-copii fugari-supraviețuire-multiple instanțe narative-urmărirea stării lor psihologice și a relației cu ceilalți”. Îl lipește de ușa frigiderului unde mai găsește loc printre alte câteva zeci. Era sigur că una dintre ele avea să fie lovitura pentru el și se va lansa ca scriitor. A construit o arcadă de bloc-note-uri și magneți de prin vacanțe, iar în mijlocul lor o poză cu ei doi lângă o cascadă. Jane își purta părul mai jos de umeri pe atunci. Cu perciunii rași, el arăta mult mai serios. Pe atunci era întotdeauna „mai mult”. Cu un vocabular elevat, poziție dreaptă, vorbea de parcă știa ce face cu propria carieră, ba chiar a făcut și o aproximare a lunii în care urma să își termine cartea. Jane i-a spus că nu are de ce să-și facă griji, se pot baza pe job-ul ei un timp iar părinții puteau să-i împrumute ca să-și ia casă. În acea perioadă simțea că trebuie să fie bărbat, să întrețină el familia, să nu îl ajute socrii cu banii de locuință. Cartea nu a mai fost terminată. Și iată-l acum stând sub un acoperiș care nu e al lui, cu insomnii chiar dacă el nu are efectiv niciun motiv de stres și fără nicio carte publicată. Urcă la loc în pat și o îmbrățișează. (…)
La început nu vedea nimic. Doar un fundal alb, adânc și rece. Cât să fi stat acolo?Niciun reper asupra timpului. Cum a ajuns aici? Plecase spre supermarket pentru a face cumpărăturile. Pe șoseaua principală, un Volvo roșu intră în depășire. Probabil își imagina că Jake va încetini doar că el n-a făcut-o. Își verifica notificările în acel moment crucial. Ultimul lucru pe care l-a văzut- o pisică deranjată de un strănut. Apoi ce? Își amintește clar sentimentul de nedumerire. De ce îi alunecă telefonul din mână? Se apropie de volan. În față, un tânăr zboară peste parbriz și-și lipește obrazul de capotă. Gâtul i se contorsionează. Pe măsură ce se apropie,vede un dinte zburând prin aer în față unde sunt airbagurile. Să fi murit? Este mort? Nu a fost niciodată credincios. Acesta să fie raiul? Sau poate purgatoriul. Doar nu o să rămână aici pe veci- singur, în lumină, în liniște pentru totdeauna. Simte cum va face implozie, îi vin în minte toate lucrurile pe care le putea face, lucruri pe care le-a lăsat în urmă, o carieră de scriitor neîndeplinită, sora lui care are ipotecă la bancă pe treizeci de ani, părinții lui bolnavi, o soție gravidă. Petre! Petre! Petre unde ești Petreeee!
Un mormăit distorsionat se aude de undeva din lateral. Două voci feminine, una pune multe întrebări, cealaltă răspunde monosilabic. Doi nori închiși la culoare se întind deasupra lui.
-Vă las puțin singură.
Una dintre siluete dispare în afara ariei lui vizuale iar cealaltă întinde mâna undeva spre fruntea lui. Stă așa câteva secunde, apoi, cu o mișcare hotărâtă, îi trage voalul de pe față. Era Jane.
Mă dureau genunchii. De când am intrat în clădire, am acea durere de genunchi pe care o experimentam când o vizitam pe bunica la spital. Acum, în fața siluetei lui Jake sub un voal alb, simt că puterile mă vor părăsi. Am întins mâna și am apucat capătul materialul care se prelinge de pe fruntea lui. „Doar fă-o. Nu gândi, dacă te gândești nu vei putea s-o faci niciodată.” Trebuie să mă depărtez de trup, să plec cu mintea departe și să devin un spectator obiectiv, complet pasiv asupra mâinii mele. Tu. Epicur, o fi adevărat ce ai spus? Nu simțim nimic după moarte? Să nu ne fie frică de ea? Dacă Jake al meu este complet absent, dacă este lipsit de dureri, să nu-mi fie frică? Imposibil! Sunt egoistă, dar la moartea soțului meu, mi-e frică pentru propriul viitor. Jake este doar un țurțure de gheață pe care l-am luat de pe jos la 7 ani, într-o zi de iarnă când mama mă trăgea cu sania și pe care l-am apucat cu grijă doar cu vârful degetelor pentru a nu-l topi, am pus zăpadă deasupra și mi-am privit mâinile prin el până acasă și plănuiam să îl pun în congelator pentru a-l păstra, dar mama mi l-a luat și eu am țipat după ea, dar ea l-a aruncat în toaletă pentru că nu este destul loc în congelator pentru el și am vrut să întind mâna să îl iau, dar mama mă ținea strâns și eu vedeam cum se topește în apă și ea a tras apa și am văzut cum se duce pentru totdeauna și nu am vrut să plâng pentru a-i demonstra că nu are dreptate și ce a făcut era meschin și nu îmi venea să cred ce ușor se poate pierde atât de repede și fără motiv și mă gândeam că țurțurele meu va ajunge doar apă într-o mare de apă și chiar dacă o să îl reîntâlnesc altă dată într-un pahar cu apă nu îl voi recunoaște și îl voi pierde iar și nu pot să trăiesc cu acest gând.
Chipul lui este dezvelit printr-o mișcare circulară și precisă. Doamne, mulțumesc că nu a fost mutilat. Airbag-ul a prevenit lovitura, dar inerția i-a cauzat un accident vascular cerebral. Fața lui este alb-albăstruie, culoare mult mai rece decât pielea lui roșiatică. Pare liniștit, împăcat. Ochii lui albaștri mă privesc absent, iar imaginea mea este reflectată undeva adânc, sub cristalin, parcă este o fibră de polaroid. O lacrimă îmi cade pe fața lui rece și se prelinge pe obraz în jos. Nu mai rezist. Trag voalul deasupra chipului său și fug din sală.
A fost Jane. Mă privea crispată, încercând să găsească o mișcare, orice. Simțeam că sunt legat. Îmi mișcam ochii ca un turbat pentru a-i arăta că sunt acolo. Oricât m-aș strădui să clipesc, să mă mișc, să urlu, sunt complet imobilizat. Timpul trece și Jane mă privește ca pe un mort. O lacrimă îi cade pe fața mea. Cât aș fi dat să îi simt căldura și gustul sărat. Doar de aș fi simțit ceva… Chipul îi este blurat de voalul care îmi cade pe față și dispare plângând.
În centrul sălii rămâne masa cu corpul acoperit de voal. Ecoul ușii trântite încă se lovește de pereții albi. Un fir de praf alb alunecă în jos dinspre tavan și se așază ușor pe pieptul mortului. Silueta își ridică ușor capul, apoi pieptul și în final spatele. Acum stă în șezut și se uită în jur. Fața îi este îndreptată spre ușă. Se trage într-o parte pe masă și materialul ajunge până la pământ. Se îndreaptă ușor de spate și se depărtează de masă. Singurul sunet pe care îl face este foșnetul voalului frecat pe pământ. Se oprește în fața ușii. (…)
Săptămâna trecută a murit Jake. Sau să fi fost acum două săptămâni? Timpul- o măsură pentru mișcarea materiei. Dar dacă ea nu face nimic, ce timp să treacă? Trec zilnic pe la ea rude, părinții, sora ei. A insistat să meargă la serviciu, dar nimeni nu o lasă. Cică este pentru binele copilului, că trebuie să mă odihnesc, dar pereții ăștia mă strâng de gât, mă izbesc cu capul de tapiserie, strâng din dinți până când mă dor și vreau să îi scot unul câte unul, să zgârii masa până unghiile mi se tocesc și se desprind de degete lăsând răni vii. Nu mai am aer. Durerea fizică nu-i niciodată problema, ci haosul din minte. Din colțul întunecat al camerei, fantoma privește. Stă cu orele în aceeași poziție, singura mișcare fiind o ușoară întoarcere a capului spre locul în care se mută Jane. Noaptea, se așază la capătul patului și o privește cum plânge cu orele. Ea plânge mult. La masa de dimineață după ce privește pentru douăzeci de minute toastul cum se răcește, stând pe canapea la televizor, și cel mai tare se aude din duș, când picăturile de apă încearcă să îi acopere suspinele. Noaptea își afundă fața în pernă și plânge din toți rărunchii ,,De ce, Doamne, de ce? Cum să mi se întâmple asta? De ce?”. Adoarme într-un final, iar el e acolo. Îi vede spatele tensionat, ușor curbat, care nu se relaxează niciodată de ceva vreme. Respirația îi este grea, horcăită din cauza poziției. Adesea scoate un oftat, chiar și cuvinte nearticulate, chinuite. Jane arată asemenea unui copil abia-născut, spălat de sânge, cu fața și pielea ridate. Degetele i se încleștează de cearșaf periodic, pulsează odată cu respirația. În ultimul timp a pierdut mult din greutate iar vena verzuie de pe mână pare să susțină degetele albe ca niște crenguțe de palma ofilită. Se zice că atunci când dormi, dar mai ales când ești gravidă, chipul îți întinerește. Fața lui Jane este chinuită, încruntată, cu pomeții ascuțiți aproape ieșind prin piele. Fără negrul de sub ochi, ar părea stafie.
Singurul moment când nu plânge este când are musafiri. În general, vine sora ei. Acum sunt așezate la masă, una în fața celeilalte. (…)
Fantoma se află la mijlocul mesei, întorcându-și capul de la o femeie spre cealaltă. Ceainicul de pe foc începe să fiarbă, scoțând un șuierat care crește cu o octavă la două secunde.
A fost fată și i-a pus numele Katerina. Erau nehotărâți între varianta lui Jake, Katerina, și a lui Jane, Alice. Era fetița lui, iar Jane știa asta. De atunci a început renașterea: Jane avea un serviciu cu jumătate de normă unde o putea lua pe Katy. Ea era cel mai scump lucru de pe lume, și nu o lăsa niciodată nesupravegheată. Noaptea, dar și ziua, cât timp doarme în pătuțul ei, el stă aplecat deasupra, urmărindu-i fiecare mișcare. Când se trezește nemulțumită și începe să plângăel mângâie fata cu voalul care îi atârnă de la mână în jos și ea se liniștește. Uneori i se pare că îl vede. La început, doar ochii ei se întâlneau cu ai lui. Odată s-a apropiat de fată prea repede și ea a reacționat mirată, mărindu-și ochii. Mai târziu a început să se joace cu ea BAU, când el se apropia de chipul ei, cu palmele desfăcute și dând repede din cap. Fetița se amuza peste măsură și începea să gângurească. Mama ei a fost confuză la început, dar s-a obișnuit, atât timp cât fata nu plângea. (…)
Merge la leagănul uitat în hol și îl balansează ușor dintr-o parte în alta. Copilul nu mai reacționează la fel de mult la prezența sa, abia își mai abate o privire fugară către vechea draperie murdară și prăfuită din colțul întunecat al camerei. Și doar atunci fantoma simte legătura cu temnița în care este prinsă de atâta timp, hrănindu-se din amintiri despre o altă viață care pare mai mult legendă.
Pe la începutul lui august, niște bărbați au venit de repetate ori într-o dubă și ori mutau lucrurile de colo colo sub îndrumările lui Jane, ori luau din piesele de mobilier. Casa devenea din ce în ce mai goală: nu mai era birou, unde avea să își facă Katy temele? Iar cartonașele cu alfabetul au fost date jos. Din camera lui Jane au scos biblioteca de care ea este atât de mândră. Din sufragerie au dat jos lustra, parcă își amintește vădit când a cumpărat-o dintr-un magazin de lângă casa lor. Nici oglinda de perete nu a scăpat, în fața căreia obișnuia să se privească pentru a se asigura de propria existențătransparentă. Totul pare atât de gol acum…
Într-o zi în care ceața era atât de groasă încât nu se vedea șoseaua din dreptul casei, programul mamei a fost foarte ciudat. În loc să se trezească la 7 și să o ducă pe Katy la grădiniță, Jane i-a servit micul dejun, apoi a plecat la mașină. Zilele acelea vopseau pereții cu un strat nou de vopsea albă. Katy a scris ceva pe o hârtiuță, a împăturit-o de două ori și a pus-o într-o crăpătură din tocul ușii. Apoi a luat pensula îmbibată și a acoperit crăpătura cu un strat de vopsea. De afară s-a auzit claxonul mașinii, Katy s-a uitat prin toate camerele și s-a îndreptat spre ieșire. Când să plece, a privit îndelung fantoma care stătea în mijlocul holului, a clipit de două ori rapid și a închis ușa în urma ei. Silueta albă s-a dus la geam și a privit cum mașina se depărta pe șosea. Trei secunde mai târziu, a dispărut în ceață, iar sunetul motorului s-a stins treptat.
De două luni stătea la fereastră, așteptând ca mașina să se întoarcă, când observă în geamul casei vecine o siluetă acoperită cu o pânză albă. (…)
Stătea în genunchi în pragul ușii unde Kathy a pus hârtia. Freca cu degetul stratul alb de vopsea, încercând să îl cojească. O mașină a parcat în fața casei. Aude râs de fată. Cheia intră în broască și ușa se deschide larg. În hol intră o femeie înaltă și alături de ea o fată în jur de zece ani. În spatele lor, un băiat de vreo cinci ani. (…)
Fata a desenat pe coli A4 o casă și familia ei, apoi a lipit un abecedar pe perete. În desen înfățișa o femeie, mama, o fată, pe ea, și un băiat, fratele ei. Fantoma a întins mâna și a atins desenul familiei. Ei nu aveau ce face acolo, nu era casa lor. Doar Jane și Kathy puteau locui aici, iar ei vin acum să îi înlocuiască. Apucă foaia și o sfâșie de pe perete. Fata țipă și fuge în bucătărie. Mama se ridică brusc de pe scaun. (…)
Fata nu reușește să vorbească: țipă și plânge în același timp. Fantoma ia farfuriile de pe masă și le trântește de pământ. Răstoarnă scaunele, apucă sertarul prins de perete și îl aruncă pe masă. Toată vesela se sparge gălăgios și cioburile cad pe jos. Mama își ține copiii în brațe, neputând să se miște de frică. De la picioarele lor se ridică un cuțit care levitează până la peretele din stânga lor și scrijelește AFARĂ.
Mama îi trage pe copii din casă, se urcă în mașină și pleacă accelerând. Următoarele două zile, niște bărbați au venit să golească casa și au blocat ferestrele cu scânduri.
Casa de la numărul 27 a devenit o legendă urbană pentru micul oraș. Adesea, tineri veneau noaptea și încercau să vorbească cu spiritele dinăuntru. Din cauza aceasta, de-alungul anilor nimeni nu a dorit să se mute pe acea stradă. Acoperișul este șubred și stă să cadă. Pereții au vopseaua înnegrită, umflată și a început să cadă pe alocuri. Înăuntru lumina pătrunde prin crăpăturile dintre scânduri, transformând holul într-o pânză de păianjen. Pe perete, cuvântul ,,afară” ține loc de tablou. Voalul de pe fantomă este îngălbenit, cu pete, sfâșiat la capete. Stă în genunchi, pe tocul crăpat al ușii. La baza peretelui este un morman de coji și rumeguș. A săpat cu degetul un șanț în lemn și un colțișor de hârtie iese afară. Trage ușor de el, apoi sapă iar cu degetul pe laterale. Trage, sapă, trage, sapă, trage, sapă. De câți ani își spune asta? Trage ușor de el, ceva se aude de dinăuntrul lemnului și hârtia începe să iasă. Vede litera ,,T” scrisă de Kathy. Mai are puțin. Nu trebuie să tragă prea tare, s-ar putea rupe. Vede capătul. Aproape a scos-o.
Un sunet de ruptură, un scârțâit și acoperișul, împreună cu peretele dinspre șosea se prăbușesc pe fantomă. Un escavator demolează casa, dărâmă pereții camerei lui Kathy cu brațul metalic, strivește sub roți patul lui Jake și al lui Jane.
Toate casele de pe stradă au fost distruse. Fantoma stă pe grămada de deșeuri rămase,
căutând hârtia din perete. De peste drum vine silueta Anastasiei White, al cărei voal este la fel de învechit.
Ce faci
Caut o hârtie scrisă de fiica mea
Nu o vei găsi
E tot ce mă mai leagă de ei
Nu cred că se mai întorc. Nimeni nu se întoarce
Mai stă câteva clipe, apoi silueta de sub voal se topește și rămâne în urmă doar o cârpă murdară.
Construcțiile au început o săptămână mai târziu. O firmă mare cumpărase tot terenul din zonă pentru a construi un zgârie-nori. Proiectul era important și mulți bani au fost învestiți. Într-o lună au ridicat primele douăzeci și trei de etaje. Muncitorii erau pe teren zi și noapte alimentând gigantul de fier. La ultimul etaj, echipa de sudură muncește nepăsătoare față de fantoma care se plimbă printre ei. Trece prin scânteile lor incandescente care se așază ca fulgii pe umerii săi albi. Își face drum până la marginea etajului și privește orașul. Noaptea, milioanele de luminițe îi dau cerului aspect fosforescent. Ai lui, Jane și Kathy, sunt undeva acolo, prin restul de oameni care își uită părinții și care vor fi uitați la rândul lor de propriii copii. Se lasă să cadă în abis iar vântul îi poartă voalul deasupra orașului forfotind de viață.”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Cătălin Tuluc
