Eliza Vasilescu, elevă a Colegiului Național de Informatică ,,Tudor Vianu”, din București, câștigătoarea premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne îndeamnă la meditație – „De ce este atât de important să fii tu însuți?”.
Vă invităm să citiți un fragment din lucrarea ei ce poartă titlul ,,Transparențe”:
„Copilul privi cu un zâmbet jucăuș omul ce stătea la câțiva pași în urma lui.
– Știi care e cel mai frumos lucru din lume? omul clătină din cap. Îți spun eu atunci…Curgerea unui râu!chicoti copilul, amuzându-se pesemne de neștiința omului. Unii ar putea zice că florile cu mireasma lor îmbietoare sunt cu adevărat superbe și întrec cu mult în frumusețe orice altceva din această lume. Dar fără un râu care să le ude, ar mai fi oare așa? Râul curge din zonele înalte spre cele joase și udă pământul, ajutat de Soare dă naștere ierbii, iar apoi florilor. Până și în zilele toride de vară, râul tot dăruiește apa sa plantelor, iar plantele îi mulțumesc oferindu-i puțin din frumusețea lor prin oglindirea petalelor și frunzelor în apa proaspătă. De aceea râul este cel mai frumos lucru din lume, deoarece el oferă viață. (…)
Tânăra deschise ochii. Razele soarelui treceau prin sticla subțire a ferestrei. Deci a fost un vis… Ce bine că a fost doar un vis, altfel ar fi fost cu adevărat dezamăgită de sine, ar fi însemnat că și-a pierdut luciditatea, s-a conformat și s-a lăsat modelată de cei din jurul său. Dar nu a făcut-o… Și nici nu o va face! Visul acela a fost povestea unui om care și-a lăsat sufletul să fie schimbat de alții, dar într-un final, chiar și el a reușit să fie persoana care era cu adevărat.
Sufletul este ca un râu, se gândea tânăra. E exact la fel. Are o curgere lină și caldă, în loc să înflorească flori, sufletul cultivă sentimente, emoții, trăiri și le răspândește în mintea și corpul fiecărei persoane. Dacă râul nu este apărat de umbra deasă a plantelor, ci este lăsat în arșița soarelui de vară, râul seacă. Pe de altă parte, dacă o iarnă aprigă se dezlănțuie deodată asupra lui, într-o furie cumplită, el îngheață. Așadar, fiecare om trebuie să aibă grijă de sufletul său, să îl lase să își urmeze cursul natural, fără a fi oprit sau deviat de forțe exterioare. Dar de ce? De ce este atât de importantă menținerea cursului? Sau poate o formulare mai bună a întrebării ar fi: De ce este atât de important să fii tu însuți?
Temporalitate. Ce cuvât interesant, aproape la fel de interesant ca și „ Transcendență”. Timpul în sine este într-adevăr ceva transcedental…ceva care ne pe noi oamenii ne domină, fără timp și temporalitate nu am putea vorbi despre existența umană, „temporală” este cu siguranță un adjectiv potrivit pentru a descrie viața. Și atunci, în această lume temporală, oare există ceva mai înspăimântător decât incapacitatea unui om de a trăi pentru sine, de a evolua cum își dorește, de a fi el și nimeni altcineva? Găsirea fericirii, a păcii interioare nu se poate realiza fără cunoașterea propriei persoane și, mai mult decât atât fără ca tu să fii cu totul și cu totul tu. Această luciditate atât de pură, atât de simplă, dar totodată atât de complicată diferă de la un om la altul. Unii nu știu despre ea, alții o caută cu disperare, dar căutarea lor nu este una sinceră care să le permită să găsească ceea ce caută. Unii pur și simplu o au și știu că niciodată nu trebuie să o piardă, iar alții o au, dar o aruncă într-o parte la prima ocazie ivită pentru scopuri care nu meritau pierderea ei. Apoi, dintre cei care și-au pierdut luciditatea, unii regretă, conștientizează că au devenit niște străini lipsiți de un suflet propriu și care fac mai degrabă parte dintr-un suflet colectiv lipsit de personalitate. Aceștia se coboară în adâncul inimii, și prin voința lor interioară, își recapătă luciditatea. Lucid, clar, strălucitor precum o apă lină…
Astfel se încheie contemplarea tinerei, sau, mai bine zis, tânăra se văzu nevoită să încheie contemplarea-trebuia să meargă la școală, să își continue dezvoltarea minții și, de ce nu, a lucidității. Îndepărtându-ne de casa mică de pe acea străduță cu cireși înfloriți, mergând cale de un sfert de oră și pătrunzând în parcul umbrit, putem vedea doi oameni ascultând susurul micului râu ce străbate întregul parc. Sunt un bătrân și un copilaș de-o șchioapă, așezați unul lângă altul pe iarba grasă și moale. Nici unul nu spune nici o vorbă. Copilașul privește cu uimire undele apei trecându-i prin fața ochilor mari, albaștri. Bătrânul, se uită lung într-un punct fix, aflat parcă undeva în adâncul apei clare. Unul descoperă pentru prima dată și unul contemplă cu nostalgie. Bătrânul a văzut acest râu de mii de ori, l-a văzut schimbându-se odată cu trecerea de la iarnă la primăvară și de la vară la toamnă, astfel a început să îl îndrăgească atât de mult încât la numit „râul lui”, iar râul lui întotdeauna a avut apa clară. Se uită cu drag la nepoțelul său, curând va veni rândul micului copil să aibă grijă de râu, să îl curețe de frunze toamna, să nu îl lase să înghețe iarna, să dea la o parte petalele veștejite ce cad la sfârșitul primăverii și să fie atent să nu cumva să sece vara. Apoi, precum bunicul său, copilul va crește și va îndrăgi râul său, nu îl va lăsa niciodată să își piardă luciditatea, strălucirea, claritatea, indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său.
Bătrânul luă mâna copilașului în palma sa mare și îi spuse cu o voce duioasă plină de nostalgie:
-Privește transparența apei! Nu e așa că e frumoasă?”.
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Cătălin Tuluc
