(+4) 0771. 474.663
office@augustinbuzura.org

„Înapoi”

Fundația Culturală Augustin Buzura

           Ioana Dumitru, elevă a Colegiului Național ,,Iulia Hașdeu”, din București, câștigătoarea premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție două moțiuni care ne îndeamnă la reflecție: ,,trecut” și „prezent”

            Vă invităm să citiți un fragment din lucrarea ei ce poartă titlul ,,Înapoi”:

               Capitolul 1

În căutarea amintirilor

             Pleoapele refuzau să se deschidă, tot ce vedea era întunericul. Sunete înfundate și confuze se auzeau în jur, totul era neclar. Reuși să-și deschidă, cu greu, ochii, într-o mare de lumină. Din oceanul întunecat, se trezise înconjurată de alb. După ce pupilele s-au împăcat cu lumina, a început să cerceteze cu privirea împrejur, dar nimic nu-i părea cunoscut. Pereții albi-albi aveau lipite ici-colo abțibilduri cu floricele sau fluturi. Pe măsuța de lângă fereastră se odihnea o vază cu crizanteme, înconjurată de două pahare goale. Nu găsea nimic cunoscut în tot acel decor, nici măcar patul aspru pe care era întinsă. Perna era, în schimb, moale ca vata, dar nu era perna ei. Nu știa de ce, dar simțea asta, iar neliniștea începu să o cuprindă.

O durere fulgerătoare de cap i-a răpit tot avântul de a se ridica. Acum vedea totul mai clar, părea a fi o cameră de spital. Asistenta de lângă ea o liniști și plecă să cheme doctorul.

-Nu vă faceți griji, domnișoară Madlenne, aveți doar o lovitură în zona capului, iar în rest sunteți bine, spuse acesta.

Dar ea continuă să-l privească confuză. Madlenne? Cine era Madlenne? Probabil că ea. Drept vorbind, nu își amintea absolut nimic, nici măcar cine era.

-Luând în calcul zona în care sunteți accidentată, există riscul unei posibile amnezii, continuă el. Spuneți-mi, așadar, par a fi fragmente din memorie care vă scapă?

Fragmente? Absolut tot trecutul și toată existența îi erau puse sub o perdea groasă de ceață de care nu putea trece. Doctorul înțelese din tăcerea ei și privirea pierdută, nedumerită, că nu-și amintea nimic.

-Nu vă îngrijorați, e posibil să fie ceva temporar. Afară vă așteaptă cineva, vom mai face câteva teste și se va stabili apoi dacă puteți pleca acasă.

Ajunsă, în sfârșit, în locul unde se presupunea că era casa sa, începu să studieze ce era înăuntru. Tavanul era înalt. Și părea că urcă până în înaltul cerului. Pereții erau împovărați cu zeci de tablouri. Pe alocuri erau presărate oglinzi micuțe încrustate cu pietricele ce imitau diamantul.

Dormitorul avea pereții de nuanța cerului senin. Pe biroul de lângă fereastră zăcea uitată o cană de cafea vărsată, un teanc de cărți împrăștiateîn toate direcțiile, și o etajeră ce părea prăbușită. Deasupra, urmele de pe perete dezvăluiau unde fusese ea așezată inițial. Acum știa, își amintise evenimentul care i-a cauzat acea amnezie;se urcase pe birou în căutarea un anumit obiect ce spera să fie pe acea etajeră pusă mult prea sus pentru înălțimea ei, iar aceasta s-a prăvălit brusc peste ea. Probabil era ceva importantde încercase cu atâta ardoare să îl găsească. Capul a început să o doară odată cu descoperirea (amintirii), așa că a decis să meargă în altă cameră.

Sufrageria era mare și spațioasă. Pe margini, rezemate, biblioteci răzlețe, pline cu cărți. În mijloc, o masă rotundă de sticlă, pe care stătea un creion rătăcit, cu capătul ros și vârful tocit. Era mic de tot, fusese ascuțit de atâtea ori încât părea că s-a scris cu el întreaga istorie a unei vieți. L-a luat în mână, studiindu-l cu mare atenție, ca pe o cheie căreia încerca să-i descopere ce cufăr va deschide. Și iată că durerea de cap s-a instalat iar, o nouă amintire fusese descuiată; acela era creionul cu care obișnuia să scrie în jurnal pe vremuri. Jurnalul… Asta era ceea ce căutase înainte de accident… Acel obiect i-a răpit memoria, și se gândi că tot el ar putea fi cel care i-o va înapoia.Da, da, așa va fi. Fiindcă jurnalul păstra toate amintirile de zi cu zi, avea nevoie de el să și le recapete.

Fără să mai stea pe gânduri, a început să ia din nou casa la rând, în fiecare colțișor, pentru a-l găsi. Zile întregi l-a căutat cu disperare, verificând fiecare carte existentă în casă și cercetând fiecare cutie în care ar fi putut sta ascuns. Asta a ajutat-o de asemenea să-și descopere mare parte din amintirile petrecute în acea casă, dar știa sigur că nici măcar una nu fusese notată în jurnal. Iar mai bizar era că șirul amintirilor începea cu niște gânduri stranii, alături de imaginea fațadei casei:

„Am ajuns. Porțile erau deschise larg, păreau că vor să ne înghită.Ușile de la intrare erau înalte și înguste, ele urmau să ne țină captivi de acum încolo în acest loc. Unde ei își vedeau întreg viitorul, eu nu puteam vedea nimic, nu exista ceva mai încolo. Pentru mine viața se oprise în loc, în acel loc, și nu exista nimic mai departe. Tot ce îmi doream era să mă întorc, poate nu acum, dar păstram speranța că voi reuși cândva, iar atunci voi putea trăi din nou. Nu doar ca o existență ruptă de realitate, ci ca un personaj gata să-și continue povestea pe care soarta i-a întrerupt-o ca un autor plictisit de opera sa.”

Capitolul 2

 Înapoi în trecut

După o serie întreagă de căutări eșuate, ideea de a cotrobăi prin pod a venit ca o salvare. Razele de lumină se strecurau cu greu înăuntru și totul era învăluit într-un strat gros de praf, dar asta n-a descurajat-o nici măcar o clipă. Cu mari eforturi a reușit să-l găsească, pitit printre teancuri de cărți vechi, dar a meritat din plin.

„ 22.03.2014

Un răsărit blând de lună, un apus nostalgic de soare. O plimbare pe crestele dealurilor pe care le colindam zi și noapte când eram mică. Luminile orașului se vedeau cel mai bine de acolo, departe de zumzetul micului orășel. Răcoarea serii mai domolise din agitație, oamenii începând să se retragă în casele lor. Deși era primăvară, de cele mai multe ori temperaturile nu erau prea prietenoase după asfințit. Dar mie nu îmi era frig; eram atât de distrasă încât nici nu l-aș fi putut simți. Priveam pierdută în zare, și fiecare beculeț ce se ivea în întuneric părea o speranță a unui suflet rătăcit. Stelele ardeau ca bucăți de foc născute din dorințe, ce așteptau să se prăbușeascăpentru a-și îndeplini destinul. Luna domnea pe bolta pictată în nuanțe sumbre și difuze, ca un adevărat străjer al nopții. Deși era beznă, vedeam împrejurările mai clar ca oricând. Era ultima mea seară în acest oraș, și tot ce făceam era să bântui în căutare de amintiri în loc să-mi creez altele noi, memorabile.

Rătăcită printre gânduri, o pală rece de vânt m-a trezit la realitate. Era târziu, așa că am decis să o iau alene spre casă. Bagajele erau aproape gata, totul stătea frumos împachetat în cutiile de carton înfășurate în scotch transparent. Una câte una dispăreau din casă, ajungând mai apoi în remorca imensului camion din fața porții ce urma să le ducă la „noua noastră casă”.Am sperat până-n ultima clipă că se va ivi o minune și nu voi mai pleca, dar nimic n-a putut să intervină și să mă salveze; prin urmare, iată-mă luându-mi „rămas bun” de la tot trecutul, toate amintirile, și toată viața de aici. Urma să pornesc la drum, dar tot ce aveam în minte era dorința arzătoare de a mă întoarce cândva înapoiși a-mi continua viața pe care trebuie s-o dau la schimb cu alta pe care nici nu mi-o doresc. Poate că steaua mea născută din acest foc licărea pe undeva pe cer așteptându-și vremea, sau poate ceream ceva atât de greu încât niciun astru nu îl putea duce.

Noaptea s-a scurs rapid, iar tot ce mai puteam face era să sper –că doar speranța moare ultima- așa că am lăsat totul în voia sorții și am urcat în mașină.Soarele se chinuia să răzbată de după vârfurile tocite ale dealurilor. Ducea un război aprig cu norii, puținele raze ce ajungeau să se ivească nu reușeau să facă față răcorii dimineții. Era foarte devreme, dar noi trebuia să pornim la drum. Stropi grei au început să se coboare din cer într-un dans ciudat și dezordonat, își cântau propria muzică neregulată dar captivantă. Profitau de amărăciunea de plumb ce o purtau și se izbeau sol cu putere, pedepsindu-l că le-a oprit jocul atât de devreme. Era furtună, cerul plângea în locul meu; eu trebuia să fiu puternică.

Și am plecat.

Chiar am plecat…”

            Era ultima pagină a jurnalului Madlennei, reușise să îl găsească printre vechituri.Ironic sau nu, intuiția i-a dictat să-l citească începând cu finalul. Avea 14 ani când a trebuit să se mute din casa pe care o iubea atât de mult, și în toți cei 4 ani care s-au scurs de atunci a trăit numai cu gândul la ce a fost și cu dorința de a se întoarce. Rămăsese blocată în trecut; nu se detașase de el, iar gândurile îi zburau mereu spre vremurile de atunci. Zadarnic încerca toată lumea să o facă să se simtă ca acasă – până la urmă, chiar era casa ei – continua să refuze orice efort și își adâncea ideea că pentru ea „acasă” însemnaacel loc de unde plecase.

            Acel jurnal scorojit ascundea mai mult decât pagini cu însemnări de zi cu zi. Coperta de culoare albastru închis ca cerul de noapte învelea un trecut după care fata tânjiseși amintirile de care îi era dor. După plecare, s-a oprit din a mai scrie, poate din dorința de a păstra acea poveste frumoasă departe de amarul de după, sau poate din neputința de a o continua. Deși își recăpătase complet memoria, se simțea mai confuză ca niciodată.

            O foaie rătăcită s-a desprins din coperta jurnalului, atrăgându-i atenția fetei. Arăta atât de bizar încât puteai jura că purta păcatele unui întreg război; avea o culoare gălbuie, unele colțuri îndoite, marginile îi erau rupte ici-colo, cel mai probabil fusese mototolită de nenumărate ori, iar urme de lacrimi se puteau distinge pe dungile de cerneală ce luau forma unor litere dezordonate așezate în cuvinte. (…)

Epilog

Trecutul încă exista în mintea ei, dar acum îl vedea ca pe o poveste terminată, o lecție din care învățase enorm. Ceea ce considera a fi  o colivie în care era captivă, acum putea să o numească „acasă”, iar ceea ce considera cândva „adevărata ei casă” era doar o amintire rătăcită prin rafturile memoriei. Etajera își găsise locul înapoi pe perete, iar jurnalul stătea așezat acolo asemenea unui trofeu de preț. A decis să înceapă altul, în care să-și scrie noile amintiri, noile gânduri, continuarea poveștii pe care o purta cel vechi. O poveste veselă acum, povestea unei vieți ce a învățat din greșeli și a găsit puterea de a privi înainte, a unei vieți care vede într-un obstacol o nouă provocare, și care trăiește în prezent,cu ochii ațintiți spre viitor.

Trecutul e în urmă, dar face parte din viața noastră. Ne păstrează întreaga istorie a vieții, bună sau rea, veselă sau tristă. Câteodată e bine să privim înapoi, deși viața noastră e în față; avem un întreg viitor înainte, iar schimbarea nu e tragedie, ci o nouă oportunitate.Trebuie să profiți de oportunități, Madlenne, își spuse cu o seriozitate pe care nu și-o recunoștea. Și, cu aceeași seriozitate, solemnă, își răspunse: Da.

    Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.