(+4) 0771. 474.663
office@augustinbuzura.org

„Ad infinitum”

Fundația Culturală Augustin Buzura

       Prin textul lui, Darius Brașov, elev al Colegiului Național ,,Costache Negruzzi” din Iași, câștigătorul premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne propune o altă abordare asupra Binelui și Răului. Ne provoacă să ne imaginăm lupta lăuntrică a Răului cu sinele, zbaterea, indecizia, ca în final, Răul să manifeste dorința de îndreptare, căința și capitularea în fața Binelui.

      Despre viață, patimi, tenebre și lumini, vă invităm să citiți într-un fragment din lucrarea lui Darius intitulată ,,Ad infinitum”:

               „O privire hipnotică, holbată se îndreaptă către altar. ,,Stația <> e lungă escală, când ești un veac neiubit”. Nu-L putea ierta și nu putea fi iertat. Învolburat de friguri, se ridică de pe bancă și rămâne în picioare în fața altarului. Maica Precista îl privește rece, disprețuitor, iar el ține ochii aplecați, izgonit din orice colț de Rai sau colț de Iad. Mesia îl scrutează. Lacrimi de sânge se preling pe chipul demonic. Se prăbușește în genunchi și plânge. Nu, nu plânge. Bocește, se jelește pe sine însuși, moare, învie, dispare, se naște. Curând înțelege că toate lacrimile s-au scurs, întocmai ca propria-i viață: ,,Sunt dig din memorii într-un vas cu cenușă la fundul unei fântâni”. Indiferent, se ridică în picioare și se îndreaptă spre ieșire. O ultimă privire învăluie Catedrala ,,Iisus Hristos Mântuitorul” într-o deznădejde totală. (…)

Mai avea un singur lucru de făcut: să ajungă imediat în centrul Parcului Gorky și să se înece în fântână. Merge grăbit dar liniștit. Nimic nu îl mai poate opri acum. Le-a văzut pe toate. Trece de Arbat și ajunge în centrul Pământului. Toate lucrurile se terminau aici. Hotărât să stingă flăcările Iadului odată pentru totdeauna, își încolăcește încheieturile mâinii în jurul gâtului, închide ochii și se îndreaptă hipnotizat spre fântână. Caracatița de apă îl privește amenințător, iar el pășește orb, nepăsător, ca o fantasmă în fața cimitirului. Ajuns la marginea vieții, se apleacă și sărută apa, preaiubitul loc de veci. Își scufundă picioarele. Pentru ultima oară, fără a deschide ochii, simte aerul Moscovei întregindu-l. Slăbește strânsoarea din jurul gâtului și lasă, într-un final, brațele să atârne libere, desfătându-se cu o respirație de rămas bun din viața sau din moartea cu care s-a hrănit atâta timp. Apoi strânsoarea revine, mai puternică, mai înflăcărată. Se prăbușește în apă…

Florile cad tot mai dens, ceata de îngeri se-apropie senină. Îl scot din fântână și îl așază pe betonul rece al dimineții. Deschide ochii și începe să plângă disperat, jalnic, lovind cu pumnul în asfalt și apoi sfâșiind orizontul cu mâinile ridicate deasupra capului, ștergând florile, îngerii, norii, cerul și întregul univers cu mișcări disperate. (…)

-Sunt eu, M…

-Toate femeile din Magdal la un loc nu s-ar putea compara cu frumusețea ta, o întrerupe, brusc. Ce face?

-Visează poeți visători. Neîncetat.

-Mă așteptam ca tu să fii aceasta.

Îi zâmbește mereu și o iubește ca pe-o fiică. Dar iată că e timpul ca fiica să devină mamă, căci ea urmează să-i dea naștere lui și tuturor grijilor pe care nu le-a avut niciodată:

-Supliciul s-a încheiat.

Se apropie, îl sărută pe obraz, îi înmânează viața, și, odată cu ea, moartea. Primește lumânarea și o scrutează, răscolit. Privirea lui alunecă de la lumină la femeie și de la femeie la lumină. ,,Paradisul pierdut, Paradisul regăsit”.

-E timpul să te întorci de unde ai plecat!

Și, spunând aceasta, femeia îi aruncă un zâmbet în care se întâlnesc toate patimile omenești, urmat de o lacrimă ascunsă. Întorcându-se cu spatele și îndreptându-se spre norul de fum, femeia pare un fir de mătase în labirintul de emoții și de dureri. ,,Ce dor îmi va fi de tine, Ariadna!”

Lumânarea nu mai pâlpâie. Stă dreaptă, la fel de sigură ca destinul lui. Toate îndoielile au dispărut. ,,E timpul să te întorci de unde ai plecat!” Știe exact ce trebuie să facă.

Brusc, un dor copleșitor îl cuprinde. E tare ciudat să-ți fie dor de ceva ce n-ai simțit niciodată.Și parcă singurul lucru pe care vrea să-l facă acum e să trăiască. Și parcă iubește poeții, artiștii, nebunii… (…)

Catedrala ,,Iisus Hristos Mântuitorul” e la o zare distanță. Se apropie cu pași grăbiți, dar calculați, admirând masivul gardian de apă ce șerpuiește de-a lungul orașului. Conștientizează că aceasta e ultima lui întâlnire cu Șarpele. Se privesc reciproc, indiferenți. Lumânarea se-arată din ce în ce mai puternică.

Și iată-l în fața Catedralei…O privește uimit, o venerează, o simte cuprinzându-i întreaga ființă.Se dedă ei, așteptând, parcă, un Manole divin care să-l sculpteze în perete sau să-l transforme într-o icoană eternă.

Deschide ușa cu modestie și cu o oarecare reticență, de teamă să nu tulbure liniștea din interior.Intră și constată că e singur. Plimbându-se printre bănci și scrutând icoanele, observă că Maica Precista și Pruncul își apleacă privirea, evitând contactul vizual.

Deodată, dvera de la altar este dată la o parte, iar ușa diaconească se deschide ușor. Se apropie de ea, ținând lumânarea strâns în mână.

Înfășurat într-o mantie albă, bătrânul procurator al Iudeii apare în pragul ușii:

-Se împărtășește robul lui Dumnezeu…

-Mefisto”.

   Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.