Vă invităm, cu drag, să lecturați emoționanta proză scurtă intitulată „Singurătate”, a Tatianei-Elena Spătaru, elevă a Colegiului Tehnic „Armad Călinescu”, din Pitești, câștigătoarea premiului special al Fudației Culturale „Augustin Buzura”, la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
„Mă întreb câteodată… de unde atâta suferință? De unde atâta singurătate, izolare? Cred că știu răspunsul. Sunt momentele alea mici pe care le ratăm din egoism, aroganță sau poate ignoranță.
Singurătatea este o stare pe care o persoană o poate simți chiar și atunci când se află în mijlocul unei mulțimi. Deși nu este o boală în sensul adevărat al cuvântului, sunt foarte multe persoane care suferă de singurătate.
Să vorbim despre mine acum… un citat care mi-a marcat copilăria, care mă urmărește, este exact ca o ciumă de care nu poți scăpa niciodată, este ca o amprentă în sufletul meu… „Singurătatea mușcă uneori chiar din inimă.” – Octavian Paler
Nu, nu am stat niciodata singură. Niciodată, niciodată. Crescută de o bunică singură, foarte dedicata, fix în Pitesti unde am făcut liceul, nu am avut nevoie să mă mut după acel accident… accidentul în care mi-am pierdut fratele, mama, tatăl. Ziua în care viața mea s-a stins odată cu ei… Asta m-a făcut să îmi fie frică și de umbra mea.
Noaptea este cea mai grea… Aceasta vine mereu și îmi aduce în dar o mulțime de lacrimi. Acum doar luna mai aude strigătele mele de suferință, știe că aș vrea ca în momentele acelea să am pe cineva care să mă țină în brațe… Dar ei de acolo de sus nu pot face nimic, iar eu rămân tot acolo într-un colțisor în pat și mă înec în lacrimi și durere. Dimineața, mă trezesc cu buzele uscate de la atâta plâns. Ziua are aceeași rutină. Din când în când mă mai uit pe geam, deoarece îmi place să privesc soarele, el pare atât de fericit și emană atâta caldură, dar și el se ascunde în spatele unor nori mari, de parcă ar fugi de mine… Stau și mă gandesc și mă pierd printre amintiri. Îmi e dor de copilărie, îmi e dor de zâmbetul meu cel inocent. Îmi e dor de mama, de tata, de fratele meu mai mare… De ce trebuia să se întâmple asta? De ce tocmai ei? Acum nu mai am nimic, decât o durere profundă și singurătatea, care pare că mă iubește atât de mult și nu vrea să plece de lângă mine, a devenit sora mea geamănă care merge peste tot cu mine, pe care o văd mereu în ochii mei atunci când mă privesc în oglindă. Acum susțin faptul că rănile din copilărie erau mult mai suportabile decât durerea pe care o simt acum… Aripile mi-au fost smulse, iar în locul lor au rămas niște răni adânci ce și acum mă dor.
Azi e doar o zi din șirul nesfârșit al tristeților mele, din șirul nesfârșit al lacrimilor ce mereu îmi pătează obrazul. Uneori cred că am uitat cum e să iubești.
M-am săturat să mai stau în geamul camerei mele și să văd cum toți se bucură din plin de viață. Eu am uitat cum e să zburzi de bucurie, și prietenii au uitat de mine, au uitat de zilele în care îi făceam să zâmbească. Cred că am cerut prea mult atunci când am visat că voi avea pe cineva lângă mine, care să mă iubească din toata ființa lui, să mă facă să revin din nou la viață, să îmi readucă zâmbetul pe buze și să fie mereu lângă mine, să îmi spună vorbe dulci cu vorbe mute, pe care doar eu să le pot auzi, să simt că sunt iubită, să simt din nou cum e gustul fericiri.
Acum sunt aici, căci acolo unde aș vrea să fiu, nu sunt, pentru că din câte văd, cer prea mult ca să mi se poată oferi. Știu că tristețea trece, lacrimile se usucă, rana se vindecă, răul se uită, dar acum le simt pe toate, odată cu ele trec și eu și asta mă înspăimântă cel mai tare.
Totul trece pe lângă mine atât de repede și eu parcă sunt absentă din lumea asta, parcă mi-am creat propriul univers cu ajutorul culorilor, am descoperit că ador culorile, lumea mea este pigmentată cu negru și negru închis, m-am săturat de ele, dar din pacate nu știu cum este nuanța altor culori. Negru a devenit și parte din vestimentația mea, precum și parte din sufletul meu…
M-am săturat să mai scriu aici pentru că știu că asta nu îmi va putea schimba viața, nimeni nu mă va întelege, nimeni nu îmi mai poate aduce parinții înapoi. Doare… doare atât de tare, simt că cedez, așa că vreau să închei aici tot!”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
post by Cătălin Tuluc foto: Mihail Cratofil