„Metamorfoză”

„Metamorfoză”, o proză scurtă semnată de Silion Radu, elev al Colegiului Național „George Barițiu”, din Cluj-Napoca, câștigătorul premiului Revistei ,,Cultura”, la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.

Un text complex, despre existență și inexistență, despre creație și materie. Mai multe veți descoperi dumneavoastră în cele ce urmează.

„Before there was life, there was nothing. And before there was nothing, there was… something.

Existența nu există. Pentru ca ceva să existe, trebuie să fie mai întâi cineva sau ceva care să existe, pentru a constata faptul împlinit.

Erau două jumătăți ale unui întreg pierdut în negura timpului, două idei, la granița dintre existență și închipuire… O Conștiință inconștientă și o Materie imaterială. Era ceva, și în același timp nu era nimic.

Dar apoi, s-a întâmplat. Ceva. Pentru prima dată. Decizia. Conștiința a luat Decizia. Și astfel, din materia imaterială, acea stare undeva între materie și spirit, s-a format o materie deplină. Și o dată cu ea, a venit tot. Pentru că lumea există doar dacă este cineva care să constate asta, să perceapă ceva, într-un fel sau altul. Fără asta, nu există nimic. Dar acum există. O formă. O formă nedefinită. Un simplu conglomerat de particule. Așadar, Conștiința a luat a Doua Decizie, aceea de a exista formă concretă, coerentă. Și a existat. Umanoidă, deși ea nu știa asta, materia zăcea. Exista. Mai mult nu știa. Nu știa nici măcar asta. Doar exista. Așadar, Conștiința a luat a Treia Decizie, Ruperea. A sacrificat tot ce avea, adică pe sine însăși, fără a sacrifica de fapt nimic. S-a desprins, iar o parte s-a contopit cu materia, creând astfel prima formă de viață. Conștientă, forma a început să își descopere simțurile. Putea să vadă. Putea să simtă. Putea. Iar asta era de ajuns. Era mai mult decât ar fi sperat vreodată. Așa că a făcut. O mișcare. Și-a conștientizat asfel corpul, nervii, tendoanele. Totul a venit ca un val de înțelegere, a trecut prin ea, zguduind-o până în adâncurile pe care nu și le mai amintea, pentru că nici nu existaseră… cel puțin în percepția ei…

Conștiința, satisfăcută, a început sa creeze. Să modeleze. Nu știa ce, dar avea undeva o urmă de motivație, născută tot de ea o dată cu a Treia Decizie. Era însăși Conștiința, dar nu era conștientă de asta. Așa că a creat. În neștire. A învățat. Împreună cu Materia, care nu era Conștientă de jumătatea ei pierdută, cele două au învățat împreună cum să existe.

A trecut mult timp. Conștiința era în sfârșit conștientă. Învățase. Experimentase. Aproape că trăise. Avea acum control deplin, putea lua orice decizie, într-o miime de secundă. Inventase un mod de a măsura timpul pentru Materie, iar acum se distra folosindu-l, fără a avea nevoie de el.

„Deci da. Într-o miime de secundă. Frumos.”

Materia avansase și ea. Era conștientă de tot ce o înconjura, mai puțin de însăși Conștiința. Trăia. Și îi plăcea asta. Era conștientă de asta. Și asta îi plăcea.

Învățase să se deplaseze, iar acum explora în voie, iar Conștiința avea grijă să-i dea cât mai mult de explorat, distrându-se când materia descoperea ceva nou. Viața.

Materia era obosită. Avusese o viață lungă. Sau cel puțin așa credea. Bineînțeles, nu avea termen de comparație, și era conștientă de asta, așa că nu se avânta nicio dată cu concluziile. Era mult mai precaută decât în tinerețe. Avea experiență. Trăise. Și învățase. Despre sine și despre lume. Îsi dezvoltase un fel de gândire, și era mulțumită de sine. Si totuși, parcă ceva lipsea. O motivație. De ce? De ce toate astea? De unde și cum au apărut? Nu își dădea seama, și conștientă de limitarea ei, se întrista. Stătea întinsă la soare, pe o stâncă, și medita. Între timp, Conștiința descoperea ceva nou. Părerea de rău. Îi era milă că nu poate împărtăși tot ce învățase cu Materia. Dar atunci avu Ideea. Si așteptă.

Materia era la capătul puterii. O știa. O simțea în fiecare nerv, în fiecare articulație, în fiecare mușchi. Oboseala era una cu ea și îi acaparase ființa. Cu toate acestea, mintea încă îi era plină de viață, dornică să afle mai mult. Și totuși, știa că nu se poate. Asta era. Se obișnuise cu ideea, iar acum conviețuia cu sine însăși în pace. Dintr-o dată, simți ceva nou. Ca o furnicătură, care începu de la vârfurile membrelor inferioare și urca tot mai în sus. Pe măsură ce urca, în urmă lăsa masă lipsită de viață. Si atunci sări.

Nu înțelegea unde se afla. Nu înțelegea cum avusese puterea să sară. Deschise ochii. Totul parea diferit. Diafan. Și foarte înalt. Atunci se întoarse și se văzu pe sine, întinsă lângă un copac, așa cum se știa. Miji ochii, nevenindu-i să creadă. Își ridică mână și o privi. O mână verzuie, translucidă, fără ridurile și cicatricile familiare. Nici măcar fire de păr sau unghii nu avea. Simți frica, pentru a doua oară în viață. Prima data fusese atunci când își dăduse seama că duce o existență ereditară, lipsită de scop și care se va termina mult mai repede decât ar fi putut anticipa vreodată.

Și atunci înțelese. Murise. Conceptul era, bineînțeles, inventat de ea insăși, ca soluții pentru toate întrebările existențiale. I se părea potrivit, și la urma urmei de ce să nu se sfârșească totul simplu, fără nicio „întelegere supremă” sau vreo altă revelație. Simplu și concis, cuvântul se potrivea. Moarte. Deci așa era. Simțea o oarecare libertate, diferită de tot ce mai simțise până atunci. Simțea că poate face orice, în timp ce de fapt nu putea face mai nimic. Bântui fără sens câteva minute, după care parcă o undă de șoc îi străpunse urmele de existență, dând peste cap tot ce știa ea despre sine însăși și despre lume. Și atunci avu Revelația. Conștiința i se arătase în toată splendoarea ei, și îi oferea mai multă cunoaștere decât crezuse vreodată că ar putea încăpea în ființa ei fragilă, cu care se obișnuise, darămite în această formă translucidă, lipsită de forță. În sfârșit, înțelegea că are totuși un scop pe termen extins, că există totuși ceva dincolo de această etapă de descoperire a lumii care, tocmai își dăduse seama, se terminase – acela de a călăuzi viitoarele forme de viață. Ideea o fascina. Nu concepuse niciodată că ar putea exista altă materie dotată cu abilități asemănătoare cu ale ei. Ideea îi surâdea gingaș, ca un copil nou-născut.

„Ce? Asta de unde a mai apărut? Nici măcar nu știu ce înseamnă…”

            Gândurile îi erau un void infinit de aberații, în care de abia putea face lumină pe ici, pe colo, ca să poată întrezări câte o fărâmă, fărâmă de ajuns pentru întregi civilizații. Și totuși… nu. Se comporta pueril. Nu mai voia să aibă de a face cu nimic. Se simțea mai obosită și mai deznădăjduită ca niciodată. Tot entuziasmul de mai înainte se dusese pe apa sâmbetei…

„De unde expresiile astea? De unde știu ce este o expresie?”

Informațiile se intercalau unele peste altele, într-o dezordine care îi amintea de primele ei zile, când totul nu era mai mult decât un amalgam de culori și percepții haotice. De data aceasta însă, avea un sistem. Inspiră și expiră ușor, de trei ori, și începu să facă ordine. Simți o altă prezență imaterială, undeva în spațiul nedefinit dintre a sa și golul de care nu fusese conștientă până atunci, dar care simțea că existase dintotdeauna, undeva la granița dintre conștient și inconștient. Această prezență emana o forță atât de dominantă, încât materia nici măcar nu îndrăznea să își apropie conștiința plăpândă de soarele orbitor de informații. Își dădea seama că dinspre aceasta venise fluxul subit și incomensurabil de informații și, deși tocmai ce primise răspunsuri la mai multe întrebari decât ar fi avut timp să pună într-un timp infinit mai lung decât tot ce cunoscuse până atunci, tot alte și alte întrebări îi frământau mintea epuizată: de ce? De ce atâta amar de informații, introduse dintr-o dată în conștiința ei fragilă? Și de unde? De la cine? Cine mai putea fi, în afară de ea?… La această ultimă întrebare i se răspunse deja, dar parcă nu reușea încă să proceseze că ar mai putea exista întregi populații asemănătoare cu ea într-un viitor, fie el și cât se poate de îndepărtat. Și, de asemenea, că ea va avea o influență, cel puțin pe termen scurt… înfricoșător gând; dar îl acceptă. Descoperi că putea să accepte lucrurile mult mai ușor decât acum câteva secunde. Se întrebă ce alte aptitudini mai căpătase odată cu această experiență… dar nu era timp de pierdut. Avea treabă, și era conștientă de acest lucru pentru prima dată în viață.

Avu parte de miracolul vieții. Și nu, nu de acea formă primitivă de perpetuare a speciei care, cu părere de rău, putea să vadă că va fi introdusă undeva în viitor, pentru a înlesni procesul. Vorbea de metamorfoză și sacrifiu, ambele în starea lor cea mai pură, unite pentru a crea cea mai avansată formă a existenței: viața. Fostul ei trup, așa cum și-l amintea, era manipulat de Conștiință și redus la o esență pulsândă de energie pură. O Piatră. Cu ajutorul acesteia și o parte din propria ei conștiință, aceasta creă a Doua Materie, implementând cu această ocazie și ideea oficială de nume. K. Așa urma să se numească.

„O simplă înlesnire a vieții, și totuși atât de necesară, să te poți identifica cu un nume, chiar dacă nu unic; acesta capătă întotdeauna un înțeles deosebit pentru toți cei care te cunosc, ocupând un loc special în conștiința lor și ajungând să fie mult mai mult decât o însușire de litere sau sunete… Ciudate gânduri, totuși.” Încă nu se obișnuise cu ele, dar avea să o facă cu timpul, gândi Materia.

Și astfel începu drumul lung al Materiei. Urma să fie călăuza și învățătorul lui K, până în momentul în care trupul său plăpând nu va mai fi în stare să se susțină biologic, moment în care se va confrunta cu o experiență asemănătoare cu cea a Materiei, dublând astfel numărul de conștiințe imateriale care urmează să însoțească următoarea formă de viață… și ciclul se repetă…

***************************************************************************

M-am trezit. Sunt conștient. Foarte bine, și așa am dormit cu douăzeci și trei de minute și 8 secunde mai mult decât ieri. Ar trebui să îmi impun un program mai strict, dar e atât de greu când nu ai nimic concret de făcut. Mă ridic și mă uit împrejur, amintindu-mi de locul în care am adormit, lângă un pârâiaș repede de munte, ca atâtea altele în zona aceasta înaltă. Acum sunt probabil pe la 1600 de metri deasupra nivelului pânzei freatice. Știu că Q. obișnuia să invoce Pietrele de fiecare dată când nu era sigur și de cel mai neînsemnat dintre lucruri, dar mie mi se pare o chestiune de prost gust. Prefer să mă descurc singur și, chiar dacă mai greșesc din când în când, nu am o marjă mare de eroare și mi se pare că de fiecare dată aceasta se reduce. Încerc să mă bazez cât mai puțin pe Ei și cât mai mult pe propriile mele abilități. Cred că au tot trecut vreo 3 ani standard de la ultima dată când am simțit nevoia unui ajutor străin. Eram tânăr și încă nu îmi formasem propriile principii.

În sfârșit, destul cu meditația de dimineață, trebuie să pornesc la drum. M-am învățat de mic să țin acest „jurnal mental” în permanență. Mi se pare că mă ajută să mă adutodisciplinez mult mai bine. Mintea trebuie antrenată în permanență. Oricât i-aș disprețui pe Ceilalți, cu siguranță am avut câte ceva de învățat de la ei, în principal din greșelile lor. Cel mai bun exemplu ar fi B. Cu ajutorul memoriei colective pot să mi-l amintesc cu ușurință. Deși acum are o anumită aură de înțelepciune inocentă, aceasta se datorează în mare parte informațiilor pe care le-a obținut după moarte, ceea ce recunoaște și el de altfel. În timpul existenței materiale însă, acesta a descoperit că în această lume construită de Conștiință pentru Noi, nu trebuie să faci mare lucru ca să supraviețuiești, așa că în marea majoritate a timpului a zăcut pur și simplu, cu toate imboldurile Celorlalți. De aceea, nici nu a căpătat vreo mare experiență de viață pe care să o transmită mai departe, și singurele lui realizări sunt câteva gânduri poetice, filozofice, dar de o banalitate înfiorătoare odată ce ajungi să cunoști mai multe din ambele domenii (evident, odata cu Revelația). Da, când ești tânăr și ai un acces foarte redus la informații, tinzi doar să stai și să contempli, minunându-te de „complexitatea” minții tale, ca mai apoi, când îți este dezvăluit totul, să îți dai seama ce naiv ai fost. Acesta e unul dintre motivele pentru mi se pare că sistemul are nevoie cel puțin de niște modificări drastice, dacă nu de o demolare din temelii și o refacere de la zero. Da, până acum a funcționat, dar a fost în mare parte pentru că aproape nici unul dintre Ei nu a mai încercat să se perfecționeze după Revelație. Toti au căzut în capcana gândului că nu mai este nimic de știut. Ei bine, se înșală. Cu toții. Nu o să încerc să îi conving. Nu încă, cel puțin. Încă sper că o să își dea seama singuri de greșelile lor. De asemenea, nu mă bazez pe Conștiință să îi lămurească. Nici Ea nu cred că își dă seama, și chiar dacă o face, nu cred ca are vreo intenție să le expună adevărul. Cred că toată această „mascaradă” a fost premeditată de Ea cu mult timp înaintea Noastră. Dar până la urmă, cine știe… Revelația nu ne dezvăluie decât date de la Prima Decizie încoace. Nu am de unde să știu ce a fost înainte și infinitele speculații sunt, bineînțeles, inutile.

Au trecut aproape 10 de ani standard de când am avut Revelația, și de atunci am avut timp să meditez asupra câtorva din marea nesfârșită a problemelor pe care aceasta mi le-a dezvăluit. Am avut, firește, acces aproape nelimitat la tot ce este de știut de la Prima Decizie până undeva la 500 de milioane de ani standard în viitor. Dar știu de asemenea că acel viitor este doar ce s-ar întâmpla dacă nici unul dintre Noi nu ar face nimic… Viitorul nu e nimic concret, și nici chiar Conștiința însăși nu știe ce se va întâmpla. Cel puțin așa cred. Unul dintre puținele lucruri de care nu sunt sigur. Dar eu voi face. Ceva. Nu știu ce, dar voi încerca. Trebuie. Cu orice preț. Pot doar să sper că, dacă voi eșua, să influențez Unul dintre Cei din viitor cu ajutorul Pietrei mele. De la prima Materie, fiecare dintre Noi a fost redus la o esență, sau Piatră, care pot fi invocate la nevoie pentru a da sfaturi Celui care are ființa materială în acea perioadă. Pentru că tot timpul există cineva, iar acum sunt eu. Nu știu de ce inventariez toate aceste lucruri, pe care bineînțeles că le știu deja. Cred că mă ajută să îmi fac curat în mintea și așa suprasolicitată de informații fel de fel, un void necruțător care, dacă nu i-aș ține piept în fiecare secundă, în mod conștient, m-ar acapara cu totul și aș cădea în abisul infinit, fără nicio șansă de scăpare.

Așa a pățit Y. Este singurul dintre Noi care nu a fost redus la o Piatră după moartea fizică. În mod convențional, „predecesorii mei” (bineînțeles că încă există, sub formă de Pietre) nu  prea îl menționează decât ca o amenințare pentru Cei mai tineri, care urmează să treacă prin Revelație. Însă pe mine m-a fascinat soarta sa de la început. De multe ori m-am întrebat: Unde o fi conștiința lui acum? Oare mai există pe undeva? Și dacă da, Conștiința știe despre asta, și nu poate sau nu vrea sa facă nimic pentru el?…

Am ajuns pe vârful unei coline. De când mă știu, mă îndrept tot timpul spre aceeași direcție. Nu știu cum îmi dau seama, dar sunt sigur că am mers tot timpul în „direcția cea bună”. Las în urmă o serie de roci imense, iar în față mi se arată una dintre cele mai frumoase priveliști, chiar și raportat la toate locurile pe care le cunosc de pe urma Revelației. O serie de creste stâncoase, de calcar de un alb atât de pur pe cât îl poate face natura și granit negru, adânc, de parcă înghite toată lumina pe care calcarul o reflectă. Una dintre cele mai neobișnuite combinații de materiale pe care le poți vedea. Cele două culori în antiteză se întrepătrund pe alocuri, intrând unele în altele prin diverse fisuri mărunte, rezultate probabil în urma unor activități seismice. Arunc o privire timidă în Voidul de informații, strecurându-mă mental printre „curentele” de informații, mai puternice decât cele mai puternice fluvii, care mi-ar sfârteca conștiința fragilă într-o clipă, prin simplul fapt că mintea mi-ar ceda presiunii. Firește, am devenit mult mai rezistent decât mulți dintre Ceilalți, de-a lungul timpului, prin mult antrenament și concentrare, dar cu Marele Fluxuri Informaționale nu mă pot pune. Am ajuns la „locul” căutat și am găsit informațiile necesare despre activitățile seismice din zonă care, așa cum bănuiam, avuseseră loc acum aproape 200 de ani. Firește, aș fi putut consulta Pietrele, și aș fi fost în deplină siguranță, dar din nou am ales să renunț de mult la ajutorul lor direct. Încerc să îmi repet asta în minte de fiecare dată când simt o undă de incertitudine asupra întreruperii oricărui contact cu Ei. Îmi tot repet și sper că am luat decizia corectă. Firește, am întors-o pe toate părțile de nenumărate ori, și am fost de fiecare dată convins că am luat decizia bună, dar în momente ca ăsta o mică nesiguranță tot apare.

Trec totuși peste ea. Fie ce-o fi. Acum mă preocupă altceva. Atracția nefirească ce m-a obsedat de la începuturile vieții mele conștiente înspre o anumită direcție parcă e mai puternică decât oricând. Mă întreb dacă are legătură cu neobișnuita formațiune din fața mea. Nu mai rezist. Măresc pasul. O flacără parcă îmi pătrunde ființa, pornind din coșul pieptului. Nu am mai simțit niciodată ceva asemănător, poate doar în timpul Revelației. Un fior cald îmi pornește din centru și se extinde înspre extremități, după care o undă de gheață de jos în sus îmi taie respirația. Cad în genunchi. Nu înțeleg ce se întâmplă. Disperat, încerc să mă ascund mental în Voidul de informații, căutând orice informație care m-ar putea ajuta. Dar fluxurile par mai vijelioase ca de obicei. Până și cele neînsemnate, pe care înainte puteam să le străbat cu ușurință îmi par acum crevase curgătoare fără fund, gata să mă înghită. Ca să nu mai vorbesc de Marile Fluxuri Informaționale. Proporțiile lor sunt inimaginabile, le simt aproape ca pe o forță gravitațională și nici nu îndrăznesc să le privesc în față. Trebuie să existe ceva… orice. De ce nu găsesc nimic? Am nevoie de ajutor, de ceva… orice…

M-am trezit. Sunt lângă formațiunile stâncoase. În jurul meu, fără să le fi invocat, Pietrele stau golite de conștiințele din ele, iar Ei stau în fața lor, cu priviri care variază de la milă la consternare, tristețe și chiar ură. Doar Materia, prima dintre Noi, are o privire impasibilă, verde-translucidă, care mă fixează cu o hotărâre neclintită.

-Cum îndrăznești?!

-Aș putea să îți pun aceeași întrebare. Ce căutați în lumea materială fără să vă fi invocat? Și în plus, nici nu știu despre ce vorbești.

-Te aștepți să te cred? Nu credeam că se va ajunge la asta, dar a trebuit să recurgem la Conștiință când am văzut că lucrurile scapă de sub control. Ne-a dat dreptul să venim singuri și să lămurim situația. De ce ai încercat să îți distrugi Esența?

Acum înțelegeam. Firește, de asta atracția inexplicabilă pentru acest loc. Este cel dintâi loc care a fost. Locul unde Conștiința s-a sacrificat și a dăruit o parte din Sine Însăși Materiei. Acest loc… are o încărcătură puternică… destulă încât să și distrugă ceea ce odată a fost creat. În mod incoștient, am conceput planul acesta de mult… să îmi distrug Esența și astfel să pun capăt lanțului. Fără mine, nu mai pot exista și alții. Pentru că eu nu m-am pierdut în Void, ca și J., iar absența mea ar însemna încetarea oricăror altor entități de felul Nostru în veci! DA!  SINGURA SOLUȚIE! Acum știu.

Dar am fost prins. Conștiința m-a ferecat în Piatra mea, iar acum sunt condamnat la o eternitate de meditații deșarte, fără a mai avea nicio influență asupra lumii materiale. Și totuși, parcă îl întrezăresc pe el. Pe Adam. Și pe Eva. Poate că totuși există o cale…”

Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.

post by Cătălin Tuluc

foto: Mihail Cratofil