Vă invităm, cu drag, să lecturați un scurt fragment din lucrarea ce poartă titlul „Să-n-cerc o-nșiruire”, a Mariei-Cristina Moruzi, elevă a Colegiului Național „Costache Negruzzi”, din Iași, câștigătoarea premiului special al Fundației Culturale „Augustin Buzura”, la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
„Capitolul II
Despre sfârșiturile începuturilor
Simt ceva gâdilindu-mă. Cel mai probabil e o tarantulă sau un alt păianjen a cărui înțepătură este fatală. Nu mă clintesc. Situația e simplă. Dacă te miști, mori.
…
…
…
Dar n-am murit deja?
Înfrunt eventuala arahnidă păroasă de pe obrazul meu, deschizând ochii. Clipesc. Bine. Orice ar fi, știu că nu e un păianjen sau orice altă insectă periculoasă. În schimb am avut dreptate cu partea cu „păroasă”. Mă întorc, și observ o păpădie decapitată gâdilându-mi nasul, manevrată cu iscusință de către o fată care părea venită din alt secol. Purta o rochie galbenă, de vară, cu dantelă, șosete până la genunchi și păru-i bălai, pieptănat cu grijă în două codițe împletite strâns. Îmi surâde, cu un zâmbet atât de familiar încât mă sperie.
Totul se întâmplă pe repede înainte. Mă ridic în picioare, fata îmi întinde mâna, eu mă cutremur aflând că o cheamă la fel ca mama, Bethany. Scena se schimbă. Ajungem undeva într-o poieniță, eu sunt ascunsă în spatele câtorva copaci, mama vorbește cu un anume Simon… Suntem înapoi în grădina de unde m-a recuperat Betty. Mama ei țipă la ea, cum că băiatul acela nu este potrivit pentru o domnișoară respectabilă… Apoi, suntem în aeroport, mama se ține de mână cu tata, gata să fugă de lume pentru a-și trăi viața, pentru ca eu să fi putut deveni realitate. Fragmente, fragmente de discuții, fragmente de persoane, fragmente de…
Zâmbesc în sinea mea și apăs butonul invizibil de replay, pentru că îmi doresc. Îmi doresc să știu, să aflu, să-mi pese. Setez viteza la normal și încep să trăiesc.
Undeva în depărtare, se aud voci necunoscute șușotind:
- Va fi bine, zice una.
- Duce-ți-o în salonul 134, zice alta.
- Unde e doctorul Gilderoy?
…
…
Poezia mamei se pierde printre ele, transformată în cântec:
„Încerc din câteva cuvinte
Și din durerea lor, cea care minte,
Să-ți scriu o poezie pe post de jurăminte.
Îți jur că și eu am fost ca tine, înainte…
Nu știu ce pe-al tău plac ar fi,
Nici nu știi ce-aș vrea încă să mai știi,
De vremurile în care lumea ne era pe plac,
Când eu, acum, povestea ți-o desfac.
Sau… de cărarea vieții noastre, nesfârșită,
Unde, sub straturi de lalele, tristețea ne e înăbușită.
Când veneai, cu inima ori zdrobită, ori împlinită
În brațele negrului nimic, erai mereu bine-venită!
Nu știu dacă-i de bine sau de rău
Să-ți iau toate acestea, să le arunc în hău,
Și, ca într-un vis urât, printre tufe de trandafiri,
Tu, cu inima golită, să le cauți din priviri!
Poate, într-o altă viață, ar fi mai cugetat
Să ne prefacem orbi, sau poate c-am uitat
Că, în timpul acesta, fără ploaie,
Florile gingașe se transformă în gunoaie.
Și, poate, ar fi chiar și mai bine
Dacă am lăsa acolo, îngropat în mine,
Acele dăți în care nu mă mai recunoști,
Iar toate bucuriile sunt doar niște crini anoști…
Mă tot întrebai, de ce cad ele
Și ochii blânzi ți-i îndreptai în sus, către stele,
Două stele privind o mare întreagă
Pe când, dintr-o poruncă, eu îți aduceam luna pribeagă…”
Va fi bine, repetă o voce.
Avea dreptate. Așa a și fost. Așa este. Așa va fi.
Până vom fi vechi-noi.”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc
