Xenia Pasmangiu, elevă a Colegiului Național ,,Mihai Eminescu”, din Constanța, câștigătoarea premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție un text polițist.
Vă invităm să citiți un fragment din lucrarea ei ce poartă titlul ,,Safirul din Peru”:
„M-am privit într-o dimineață cu soarele portocaliu de vară… în oglinda geamului din castel… și deodată… am perceput o altă lume… ca într-un vis straniu…
***
Safirul din Peru………….. Nu vi s-a întâmplat niciodată să ajungeți într-un oraș nou și să fiți asaltați de o multitudine de lucruri în care nu credeați până atunci? Și parcă simțiți cum viața a luat o întorsătură uriașă și ușor, ușor ajungeți să credeți în supranatural… Știu că pare ciudat, dar se pot întâmpla multe lucruri de la o simplă călătorie. Poate chiar vei încerca să guști aventura și să vrei dintr-odată să explorezi fiecare colțișor al unui anumit oraș sau poate pur și simplu vrei să crezi în niște legende ce nu par adevărate doar ca să poți ieși din rutină.
Pot spune că aventura mea a început la templul mayașilor din Peru… Un loc liniștit, plin de mituri cu o sumedenie de temple antice ce au povești diferite, însă… cel mai interesant mi s-a părut piramida soarelui… era cea mai impunătoare piramida de acolo, dar și cea cu cele mai multe blesteme și legende. Și acum îmi mai răsună una dintre milioanele de legende dedicate piramidei soarelui, iar aceasta spune astfel: ,,era o zi obișnuită când… Doi turiști pasionați de mistere au vrut să găsească comoara regelui soare. Se presupune ca această comoară ar fi fost un elixir pentru o tinerețe veșnică și lipsită de orice boală. Acești doi călători au intrat în piramidă, însă nu au mai ieșit în viață de acolo… Mulți dintre localnici spun că acesta a fost prețul nemuriri lor, un așa zis pact între cele două lumi, cea a îngerilor și cea a diavolului, deoarece se spune că nu au fost primiți în nicio tabără au fost alungați înapoi pe Pământ pentru a rămâne veșnic ai nimănui. Se spune că unul dintre ei a găsit o scăpare din acest blestem, însă nu a vrut să o împărtășească și cu celălalt care și astăzi mai rătăcește printre noi pentru a-și căuta și el o scăpare din această viață chinuitoare.” (…)
***
Mica stea…………………….Este o seară furtunoasă de iarnă… Niciodată nu am văzut o astfel de furtună sau… Cel puțin la noi în oraș. Astăzi… Marea mea albastră s-a transformat într-o gaură neagră! Atât de agitată și cu niște valuri puternice. Pe acest negru înspăimântător se mai vede pe ici, pe colo spuma albă a mării. De fapt… Doar atât văd eu de la ferestrele bibliotecii mele. Acum… Marea mea arată ca un abis, iar cerul ce era albastru și plin de stele, azi este și el negru. Cât vezi cu ochii numai negru. Din balconul bibliotecii, plin de zăpadă, pot spune, văd o lume nemărginită… O lume ce trebuie să fie explorată!
Stau lângă șemineu și mă uit prin dosarele ce le am de rezolvat, aruncând din când în când ochii pe fereastră. Timpul trece repede… S-a făcut miezul nopții, iar eu tot mă plimb dintr-o parte în alta a încăperii încercând să-mi dau seama cum se pot rezolva anumite cazuri, când… În pâlpâielile luminii, fiorii de gheață se așază la fereastră. Mă îndrept încet spre geam și vad cum un strat nou de zăpadă a acoperit tot ținutul, prefăcând totul într-un alb strălucitor. Totul parcă este rupt dintr-un basm, când… În liniștea asurzitoare a camerei, telefonul începe să sune. Oare cine ar putea să sune la ora asta? Mă îndrept către telefon și văd că mă sună Andrew, șeful meu. Răspund.
– S-a întâmplat ceva? Spun eu cu o voce răgușită.
– Trebuie să vii urgent pe aleea Picadilly, nr. 6 bis, a spus Andrew pe un ton impunător și puțin neliniștit. (…)
Gândul nu îmi putea sta decât la acest nou caz și la ce m-ar putea aștepta acolo, căci ca să fiu sincera… să fi o tânără de 24 de ani care umblă printre cadavre nu este chiar descrierea meseriei perfecte… Însă lucrul ce m-a atras la această meserie este imprevizibilitatea, deoarece fiecare caz are enigma lui, iar fiecare victima are indiciul ei ce vine de fiecare dată cu un trecut tumultos, dar asta este frumusețea acestei meserii și… pasiune pe care o am pentru aflarea adevărului.
În timp ce mă aflu pe autostradă… Îmi dau seama că aleea Picadilly este aleea ce desparte aglomerația civilizației de liniștea pădurii. Practic este un loc aproape uitat de lume, deoarece este singurul loc din oraș unde se mai pot găsi conacele ce au rămas din cele mai vechi timpuri și te face să crezi că ai pătruns într-o altă lume, una ce a fost neatinsă de inovația lumii moderne, deși… Eu cred ca ar trebui să fi nebun să locuiești acolo singur. Ajung destul de repede și rămân uimită de locul în care am ajuns! Mă simt ca în secolul al XVI-lea când orașul era plin de conace. Toate seamănă între ele dar cel de la 6 bis are ceva aparte. Poate o fi de la acea splendidă arhitectură gotică ce este pusă în evidență de lumina lunii care doar ce a apărut pe înaltul cerului și parcă mângâie fiecare conac de pe această stradă, dar acel conac pare să aibă ceva aparte fiind un loc cu adevărat misterios ce iți da fiori pe spate încă de când îl vezi de pe stradă. Conacul de la 6 bis este ultimul conac din lanț însă este și cel mai grandios având o deschizătură prin lateral ce dă spre pădure și te face să încremenești gândindu-te numai la animalele ce te pot ataca noaptea când ieși la o plimbare scurtă prin grădină. Ajung la poartă și parchez acolo mașina nevrând să stric acest peisaj rupt parcă din acele filme vechi în care se descria viața excentrică a burghezimii ce venea și se distra în astfel de locuri. Intru încet pe acea poarta parcă nedorind să stric armonia ce domnea in jur când… În drum spre intrarea principală privirea îmi rămâne ațintită spre grădină făcându-mă să mă opresc și să admir frumusețea din jur și fix atunci răsuflarea mi s-a oprit de uimire și… Văd… O tufă de trandafiri roșii ce par ca niște lacrimi mari de sânge ce pătează albul imaculat al zăpezii. Mi se pare ceva ciudat la mijloc, deoarece trandafirii nu înfloresc iarna și mai ales nu pot rezista unui viscol ca cel de acum câteva ore, dar… nu am prea mult timp la dispoziție ca să mă gândesc la această anomalie așa că măresc pasul pentru a ajunge cât mai repede la intrare unde rămân din nou uimită de frumusețea arcadelor ce o înconjoară și a coloanelor ce le susțin. Totul este din marmură, o marmura albă cu nuanțe de albastru presărate pe ici si colo, dar ușa este de o frumusețe rar întâlnită. Aceasta este dintr-un lemn masiv, cel mai probabil stejar, acum puțin scrijelit. (…)
– Pentru ce este calculatorul?
-Nu este un calculator este un scanator pentru a reuși sa intram in baza de date a oricărei victime și sa aflam cine este, avem nevoie doar de amprenta.
-Atunci înseamnă că o vom putea folosi să aflăm cine este victima, am spus eu.
Iar în acel moment Stephan și-a dat seama ce a spus mai devreme încercând să mă convingă că este stricat și că nu-l vom putea folosi, dar eu nu-l cred și cobor ca să văd cine este această victimă și de ce se ascund de aflarea identității ei. Scanez mâna ce nu este îmbibată în sânge și după 2 secunde aflu ca numele acestei doamne este Amelie du Monche și este doctor în mutații genetice ce lucrează de 20 de ani pentru F.B.I. Stephan nu știe ce să mai spună, astfel mă trimite acasă ca să mă odihnesc. Plec neștiind ce aș putea face ca să aflu vinovatul. Ajung în mașină, iar pe scaunul din dreapta găsesc un bilet:
,, Eu nu i-am făcut nimic doamnei Amelie, doar încercam să-i protejez nepoata de unul de-al lor. Nepoata doamnei Amelie, Clara, este vrăjitoare, Julian încearcă să pună mâna pe puterile ei și să le absoarbă! Îți voi povesti totul dacă vii mâine la ora 12 p.m. pe strada Luminii, nr.11.
M.O”
Oare este adevărat ce spune acest tip? Nepoata doamnei du Monch să fie o vrăjitoare? Mai există așa ceva sau mai bine spus au existat acestea vreodată? Acest bilețel m-a făcut curioasă, însă puțin sceptică. Dacă nu este nimic adevărat din ceea ce spune el și este doar o capcană ca să scape de investigatori? Sau dacă este unul din experimentele genetice la care lucra Amelie și este scăpat de sub control? Sunt multe întrebări ce merită un răspuns. Tot drumul nu m-am putut gândi decât la ce i s-a întâmplat doamnei du Monche. Este cutremurător, dar sunt pornită să aflu adevărul!
Astfel după un somn adânc sunt pregătită să mă întâlnesc cu acest M.O ca să îmi explice tot. Mă îndrept spre adresa dată. Ajung acolo, iar în fața casei cu nr.11 mă așteaptă o fată foarte frumoasă, cu parul lung cârlionțat, cu ochii verzi, îmbrăcată într-o frumoasă rochiță roșie. Opresc mașina, iar după ce mă dau jos aceasta îmi spune:
-Tu trebuie sa fi Cassandra, detectiv care se ocupa de cazul scumpei mele bunici, nu-i așa? Mi-a spus fetița cu inocență.
-Așa este, i-am răspuns eu sfioasă.
-Eu sunt Clara, iar el este Mattheiw, arătând spre un tip ce se îndrepta spre noi.
-Haideți in casa fiindcă este periculos să stăm aici, a spus acesta.
Mergem toți spre casa, dar micuța Clara își ațintise privirea asupra unei mașini ce se afla la distanta. Intram toți in casa si ne așezam pe canapea in sufragerie, după câteva secunde Clara se ridică și se duce sa se uite pe geam, așa că Matteiw începe sa-mi povestească tot.
-Recunosc, nu am niciun motiv să te mint! Și eu sunt unul dintre acele experimente genetice la care a lucrat Amelie, însă eu sunt singurul care a reușit!
-Cum adică singurul? Am întrebat eu înspăimântată.
-Au mai fost încă doi, Stephan care încearcă sa lupte bestia din el si Julian care se lăsa condus de aceasta. Practice sângele nostru este combinat cu particularități ale unor animale puternice precum leul, lupul si altele. Acest experiment era in desfășurare pana când Amelie a murit. Toata lumea crede ca eu sunt vinovatul, dar Julian găsise o modalitate de a absorbi puterea din alte surse așa ca vrut sa o ia pe Clara ca sursa, deoarece aceasta magie pe care o deține este cea mai puternică sursa de care ar avea nevoie pentru fotosinteza.
Ascult uimita tot ce îmi povestește Mat când…Clara vine speriata si spune:
-Este aici! A venit după mine! Mat scoate-mă de aici! Julian a venit după mine!
Si începe să plângă venind la mine sa o iau în brațe.
-Pleacă cu ea de aici! Eu am să încerc să îl rețin cat de mult pot! Voi doar plecați si găsiți o ascunzătoare! A spus Mat disperat.
Am fugit cu Clara cât de departe am putut, însă … în grădina ne-am întâlnit cu Stephan care doar stătea in fața noastră când am simțit cum ceva mi-a intrat in spate, iar in momentul acela totul s-a întunecat si am căzut jos. Nu mai auzeam decât strigatele disperate ale Clarei care cerea ajutor. Nu mai pot face nimic. Mă simt neajutorată si cu un regret uriaș ca nu am putut face nimic.
Acum stau… pur si simplu stau pe o stanca si mă gândesc Cum ar fi fost daca aș fi reușit să găsesc forța necesară ca să îi înfrunt. Dar sunt pe de alta parte împăcată că am încercat să scap de ei, iar clara nu este supărată pe mine. Uneori mai vine lângă mine si admirăm împreună marea si stelele, căci noi am rămas doar niște stele pe cer ce apar doar noaptea pentru a veghea asupra celor dragi…”.
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Cătălin Tuluc
