Cristina Filip, elevă a Liceului Teoretic ,,Grigore Moisil”, din Tulcea, câștigătoarea premiului mențiune, la Festivalul de Proză ,,Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție un text emoționant.
Vă invităm să citiți un fragment din lucrarea ei ce poartă titlul ,,Pisica lui Schrödinger”:
„Eram în fața blocului, înconjurat de mașini de poliție, ambulanțe și oameni curioși. Am trecut printre ei și m-am îndreptat spre intrarea în bloc. Aveam impresia că am pătruns într-un loc străin, că de când am descoperit secretul parkour-ului, intram doar pe fereastra din camera mea. Inima îmi bătea repede, iar corpul îmi tremura din cauza șocului. Urcam treptele două câte două, evitând vecinii curioși care-mi adresau întrebări și concentrându-mă să-mi păstrez echilibrul, mai ales cel emoțional. Am încremenit când am ajuns la ușa apartamentului, care era păzită de un polițist. Lacrimile erau mult prea grele pentru a fi ținute în colțurile ochilor. Mi-am luat inima-n dinți și-am intrat în apartament, ferindu-mă de polițistul care încerca să mă tragă afară. Am dat buzna în sufragerie, unde am văzut scena: bunica era întinsă într-o baltă de sânge pe parchetul vechi din stejar, având hainele murdare și un revolver în mâna dreapta. Pereții îngălbeniți, plini de tablouri ieftine și etajere cu revistele bunicii și cărțile mele preferate, erau acum colorați într-un roșu aprins ca o pânză stropită de un pictor neatent. (…)
După câteva zile, a venit vestea dureroasă care m-a dat total peste cap. Bunica se sinucisese. Nu mai eram în stare de nimic. Nu mai mergeam la facultate, nu mai mâncam, nu mai beam, nu mai făceam nimic. Stăteam mereu în pat, înecându-mă în lacrimi și uitându-mă la pozele cu ea. Nici nu înțelegeam de ce a făcut asta. Mereu zâmbea și părea că vrea să-și trăiască viața. Și toate astea, în ciuda nebuniei sale. Poate că se săturase de mine. De felul meu de a fi. De mofturile pe care încercam să i le fac. De totul care o făcea fericită. Sau poate că a vrut să facă asta dintotdeauna. Încercam cu disperare să alung imaginea cadavrului ei din mijlocul sufrageriei. Era atât de greu…mai greu decât momentul în care a trebuit să recunosc că am mâncat ultima prăjitură din farfurie. Am strâns pernele în brațe. În acel moment, mi-am dat seama că trebuie să fac o schimbare. Nu puteam rămâne aici pentru tot restul vieții. Trebuia să continui. Oricât de greu ar fi fost.
M-am ridicat din pat. Nu mai auzeam țipetele ei de bucurie, pașii ei din apropierea ușii cu scopul de a mă spiona (să vadă dacă m-am trezit sau nu) sau telenovele date la maxim din camera ei. Era o liniște moartă și apăsătoare. Înainte de a ieși din cameră, am dat cu ochii de mine în oglindă; fața albicioasă, ochii umflați de la atâta plâns, buzele vinete, părul răvășit. Hainele erau boțite și murdare în unele locuri de sângele ei. O dorință arzătoare nu-mi dădea pace. Voiam să merg la ea în cameră. Să-i privesc patul perfect făcut, cărțile aranjate pe noptiera veche de lângă lampa pe care o știam de când mă născusem. Mobilierul acoperit de dantela pe care o broda în liniște. Voiam să revăd atâtea. Am atins clanța ruginită a ușii. Mintea îmi spunea că trebuia să plec de acolo, dar inima… nu voia să renunțe! Am intrat în cameră. La fel de intactă ca întotdeauna. Am început să mă plimb, atingând orice lucru neînsemnat. Voiam să simt mirosul de levănțică, așa că i-am deschis șifonierul unde-și ținea majoritatea hainelor aranjate pe culori și călcate. Am aruncat o privire la măsuța unde își bea cafeaua în fiecare dimineață, în fotoliul căptușit. Am înghițit în sec când am văzut un plic pe masă, pe care scria „Ei”. Simțeam că avea legătură cu mine. Am deschis-o cu mâinile tremurânde și am găsit o scrisoare îngălbenită, șifonată și o casetă pe care scria „Ei”. Avea un scris ascuțit și citeț. Am început să citesc șoptit:
Dragă Katherine,
Mai ții minte când abia așteptai să vii la mine? Când coborai din mașină într-o viteză strașnică pentru a fi prima care-mi sărea în brațe? Când voiai să-mi faci un bine prin îmbrățișările tale? Când stăteam la desene animate și râdeam sau plângeam? Când adormeai în poala mea pe canapea și apoi te trezeai în pat, strigând că ești o vrăjitoare care se mută de colo-colo noaptea? Când făceam prăjituri și te machiai cu făină și fructe? Mai ții minte, iubito? Normal că mai ții minte, doar ești fată deșteaptă!
Momentul în care citești scrisoarea este unul apăsător…știu asta. Știu că nu pot să-mi cer scuze, dar măcar încerc: Îmi pare rău pentru plecarea mea neașteptată! Îmi pare atât de rău! Nespus de rău! Doar că, așa era mai bine. Acum ești în siguranță. Probabil te gândești că sunt o femeie bătrână care scrie doar baliverne și nu-și mai aduce aminte de nimic, nu? Asta crezi, nu? Iubito, nu e așa… Recunosc că ceea ce va urma te va durea. Dar ești destul de mare pentru a ști adevărul. Nu am fost niciodată nebună. Niciodată. M-am prefăcut pentru binele tău. Dar poate că mă vei judeca, căci oamenii te judecă atunci când vrei să le faci un bine, nu? Iubito, ștergeți lacrimile. Am luat acea decizie pentru binele tău. Îți voi spune totul: Tatăl tău m-a obligat. Întâi pe mama ta, apoi pe mine. Este un ticălos fără asemănare, iar dacă te vei întâlni vreodată cu el, doar ignoră-l. Fugi de el. Alertează poliția. Fă orice e posibil și nu crede o boabă din ce zice.
Îmi pare rău pentru plecare mea neașteptată! Îmi pare rău că ți-ai irosit viața pentru mine. Sunt conștientă de faptul că nu mă poți ierta. Știu asta, iar pentru liniștea mea sufletească treci peste moartea mea. Și toate astea pentru binele tău, iubito! Pentru binele tău! Ai grijă de tine! Te iubesc! (…)
Am deschis ochii. M-am ridicat încet și pentru un moment am rămas înmărmurită; eram în alt pat, în altă cameră, în altă casă. Am aruncat pătura cenușie de pe mine și am privit în jur. Eram într-o încăpere circulară, fără ferestre, spațioasă și înaltă. Pereții de un alb imaculat erau sufocați de nenumăratele etajere pline cu diverse cărți și tablouri. Mobilierul masiv era de culoare închisă, pe care erau așezate bibelouri și fotografii. În partea dreaptă, pe un fotoliu, stătea omul „meu”, care citea dintr-o carte.
—Te-ai trezit, spuse încet neluându-și ochii de la carte.
—Unde mă aflu?
Izbucni în râs.
—Nu mai ții minte nimic?
Am tăcut. Aveam în minte fiecare detaliu de aseară.
—Ești cam tăcută azi. Ultima dată am crezut că îmi vei lua gâtul.
M-am dat jos din pat și mi-am luat rucscaul aruncat pe un scaun și geamantanul de lângă pat. Capul mă durea îngrozitor și nu puteam să-mi țin echilibrul.
—Poate că trebuia să o fac, am adăugat, uitându-mă după ieșire. Ești drăguț să mă duci afară?
Niciun răspuns. Continua să citească ușor amuzat. Am tras de clanță, iar spre surprinderea mea era deschisă. M-am rezemat de tocul ușii, privindu-l.
—În regulă, îți mulțumesc pentru ospitalitatea ta. Acum…îmi arăți ieșirea?
Tăcere.
—Atunci plec, am spus iritată.
—Bine.
—Am spus că plec și nu mă mai întorc. Nu ai cum să mă oprești.
—Bine. Succes la evadare!
—Nu mă vei opri?
—Nici nu mă voi strădui.
Am continuat să-l privesc. Mă enerva la culme felul în care trata situația.
—Am spus…
—E o casă circulară, blindată, subterană, prin care doar se intră. Deci, drăguță…cum vei ieși? Luminează-mă.
Mă lăsă fără replică. M-am îndreptat spre pat, unde mi-am trântit bagajele. Mi-am cuprins capul în mâini. „La naiba!”.
—De când ai apărut în viața mea totul s-a dat peste cap! am strigat. Casă nu mai am, slujbă, familie nici atât…totul s-a dat peste cap din cauza ta!
—Știu povestea, drăguță, adăugă calm. Acum, vrei să mă lași sã termin capitolul de citit? Mai am câteva pagini.
—Ești nebun! Chem poliția în momentul ăsta!
Izbucni în râs. Puse cartea pe o măsuță și se ridică de pe fotoliu.
—Se pare că ești certat cu legea.
—Drăguță, cred că nu știi cu cine vorbești!
—Ești un ticălos! Asta ești!
—Îți pot găsi eu adăpost și un loc de muncă dacă dorești.
Am tăcut mâlc. Pentru o secundă, voiam să accept, dar până la urmă…cine știe cu cine naiba stăteam de vorbă?
—Spune-mi. Accepți sau nu?
—Depinde. Spune-mi despre acest loc de muncă.
—Nu vrei mai bine să vezi cu ochii tăi?
Mi-am verificat buzunarul hanoracului; spre norocul meu aveam karambitul pe care l-am primit de la mama când eram mai mică.
—În regulă, am spus.
Mi-am aruncat rucsacul pe spate și l-am urmat. Am intrat într-un hol care, de asemenea, era circular. În mijloc era o scară în spirală, iar de jur-împrejur erau doar flori și etajere cu multe cărți. În stânga era un hamac înconjurat de flori și cărți. Omul ăsta chiar era pasionat de cărți, nu glumă! L-am urmat, coborând scara în spirală. Ultimele trepte le sări și dispăru după o ușă. Am rămas surprinsă de toată nebunia de aici. În stânga se afla o cascadă, care te liniștea când o ascultai. Deodată, cascada se opri. M-am dat câțiva pași înapoi când am văzut ce se ascundea în spatele cascadei: o ușă din metal. El veni alergând și se așeză în mijlocul ușii după ce apăsă pe un buton.
—Scanare facială acceptată! se auzi în toată sala.
Ușa se deschise, dezvăluind un tunel bine luminat de torțe.
—După mine, spuse și intră în tunel.
L-am urmat speriată. Mă ciupeam mereu, încercând să-mi dau seama dacă era un vis sau nu și mă jucam cu karambitul din buzunar, scoțându-i teaca din când în când. Am mers fără ca unul dintre noi să scoată vreun sunet. După ceva timp, am văzut o altă ușă de metal. Procedă ca prima dată, iar ușa se deschise. Am pătruns într-un coridor, care în capăt avea un lift. Am intrat în lift, iar omul „meu” apăsă pe 15. Liftul începu să urce. M-am așezat pe podeaua metalică. Îmi pierdeam echilibrul și nu voiam să mai cad încă o dată în brațele lui.
După puțin timp, am văzut oameni grăbiți care se mișcau de colo-colo la fiecare etaj. Lumina naturală dădea buzna prin sticla liftului, iar din cauza asta mă dureau ochii.
—Unde naiba mă duci? l-am întrebat contrariată.
—Ai vrut loc de muncă? Atunci, ai răbdare.
Simțeam că e ceva necurat la mjloc.
Liftul se opri, iar ușile se deschiseră. Începu să alerge pe un alt coridor plin de uși. L-am urmat alergând și se opri în capăt, în fața unei uși înalte din lemn și frumos decorate.
—Ești gata? m-a întrebat, privindu-mă serios.
Am dat din cap.
Bătu la ușă și intră, ținându-mă de umeri. În față era un birou uriaș, la care stătea un om care cotrobăia prin niște dosare. Își ridică ușor privirea.
—Domnule Park, începu omul meu, am adus-o.
Se ridică de pe scaun și mă privi zâmbind.
—Misiune îndeplinită, agent!
Am continuat să-l privesc și peste câteva momente îmi pică fisa.
—Tată? am spus încet”.
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Cătălin Tuluc
