(+4) 0771. 474.663
office@augustinbuzura.org

„Pierdută în propria mea viață”

Fundația Culturală Augustin Buzura

,,Pierdută în propria mea viață”, o proză scurtă semnată de Aura-Maria Pop, elevă a Colegiului Național „George Barițiu”, din Cluj-Napoca, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.

            În cele ce urmează vom citi o povestire emoționantă despre trăiri intense, despre suferințe, despre dragoste, despre o întreagă suită de extreme.

            Vă dorim lectură plăcută!

 „Capitolul 1

            Ploaia își varsă amarul peste sat, iar eu încă stau în picioare, privind neputincioasă cum stropi mari si grei lovesc cu viteză piatra gri, plină de coroanele mele de flori de primăvară. Venisem să vorbesc cu mama. În astfel de momente, îmi lipsește cel mai mult.

            Am avut o viață minunată. Am crescut într-un sat mic la vreo 50 de kilometri de Bacău împreună cu mama, tatăl și sora mea mai mare, Irina. Nu aveam mult, dar iubirea și atenția părinților noștri era absolut tot ce ne trebuia pentru a fi fericite. Îmi amintesc cum în diminețile târzii îmi împletea mama părul înainte să plec la școală și cum tata se juca șah cu Irina în zilele ploioase când nu se putea lucra pe afară. Dar, exact cum se spune în filmele siropoase ale oamenilor mari, lucrurile bune nu durează la infinit. Mama mea a fost diagnosticată cu cancer pe când aveam eu 13 ani. A murit la scurt timp după aceea, și odată cu ea și o parte din sufletul meu. Nimic nu a mai fost la fel de atunci. Lucrurile s-au dus din rău în mai rău. Tatăl meu a început să bea. Stătea toată ziua în crâșma din sat, de fiecare dată cu un pahar plin în față. Irina, fiind mai mare, a fost nevoită să își caute de lucru. Eu făceam treburile în casă. Toată ziua găteam, spălam, aveam grija de animale. Nici măcar la școală nu am mai putut merge. Dar adevăratul coșmar s-a format în timp.

            Venit beat acasă, tata căuta fiecare urmă de imperfecțiune în lucrurile făcute de mine. Ba mâncarea era prea rece, ba era prea fierbinte. Ba pernele erau prea la stânga, ba erau prea la dreapta. Și de fiecare dată ajungeam în podul casei. Tatăl meu mă privea în ochi in timp ce își scotea brâul în care avea prins biciul pentru cai. Întotdeauna avea același discurs.

            -Ce ți-am spus data trecuta Maria? De ce nu vrei sa înțelegi odată și odată că lucrurile pe care le faci trebuie sa fie perfecte? Se pare ca ai uitat ce te-am învățat. Nu-i nimic. O putem lua de la capăt.

            Și atunci venea prima lovitură. Cu putere, peste pulpa piciorului, sângele colorând imediat locul.

            -Carne fragedă. La fel ca maică-ta!

            Când își amintea de ea lovea mai aprig, peste spate, peste picioare, peste mâini, de parcă asta o va aduce înapoi. De cele mai multe ori, se întâmpla ca picioarele mele să cedeze, să cad in genunchi. Atunci mă lovea cu picioarele până mă ridicam.

            Și o ținea așa o ora bună, câteodată și mai mult, de obicei până ce Irina ajungea acasă. Auzea țipetele mele de la etaj, și de cele mai multe ori îmi lua locul, eu rămâneam în colțul de lângă scări și plângeam. Uneori de durere, alteori pentru viața pe care o am, de dorul mamei sau de frica tatei.

            Timp de 4 ani de zile am trăit așa. Dar în acea primăvară, ceva avea să se schimbe. Și într-o zi specială, 18 aprilie, mai exact, lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna.

             Astăzi sora mea împlinește 20 de ani. Tata era plecat de dimineață, după ce s-a asigurat că va găsi lucrurile perfecte când se va întoarce. Pregătisem un tort, și îi luasem surorii mele un mic cadou. Am găsit unul din colierele mamei și l-am ambalat frumos. Irina a ajuns mai repede acasă. Era tristă.

            -La mulți ani, surioară dragă!

            O îmbrățișez cu drag și nu ii dau drumul simțind cum bluza alba pe care o aveam se îmbibă cu lacrimi.

            -Îți mulțumesc mult, Maria! Îți mulțumesc pentru tot! Și îmi pare extrem de rău, nici n-ai idee cât de rău!

            -Pentru ce să îți pară rău surioară? Nu ai făcut nimic!

            -Vreau doar să ții minte că îmi pare rău. Și că te iubesc extrem de mult. Doamna Elena are nevoie de mine, mă voi întoarce la lucru acum, dar voi veni după tine.

            Nu am înțeles atunci la ce se referea. Mi-a dat drumul din brațe și s-a întors plângând spre ușă. I-am făcut cu mâna zâmbind. Și a plecat. Am așteptat-o până când, într-un final am adormit pe lădița de lângă masă. Și m-am trezit ca dintr-un coșmar cu o palma grea peste obrazul deja învinețit.

            -Ce faci putoare? Numai să dormi știi. Tu și cățeaua de sor-ta. Iar vine acasă noaptea să mă râdă toată lumea din sat să zică că am fete leneșe și panarame! Ia vino tu să îți fac somnul să zboare!

            Mă prinde de păr și mă trage după el pe scări ca și cum aș fi fost un obiect. Și într-o oarecare măsură, chiar eram. Nu mă zbăteam, căci știam că nu are rost, știam ce urmează, și deși inima îmi spunea ca sora mea mă va salva, am început să realizez că de fapt, sora mea nu se va mai întoarce.     Și de data asta nu va mai exista nici o scăpare. Și am început să mă împac cu ideea. Ajunși în pod, cu aceleași mișcări, biciul îmi lovește lung și apăsat coastele de pe partea stângă și am simțit că mă înec.

            -Oare când o ajunge si parașuta de soră-ta? Din tine nici nu mai am ce să fac. Ești ca o mortăciune.

            -Nu mai ajunge.

            Am spus asta neintenționat, iar spuse cu voce tare, aceste cuvinte dureau mai tare ca însuși bătaia îndurată.

            -Ce ai spus?

            -Nu ajunge. Irina nu se întoarce acasă, tată. A plecat de tot!

            Îi șuier cuvintele printre dinți după care închid ochii strâns și aștept. Nu mult timp, pentru ca prima palma sosește curând. Urmată de alta și apoi de pumni și de picioare. Simt cum picuri de sânge îmi aluneca pe gat, pe coate, formând o baltă la picioarele monstrului căruia, demult, îi spuneam cu admirație, tată.

            -Să nu mai îndrăznești vreodată să îmi vorbești așa. Sunt tatăl tău, ești copilul meu, și știi bine zicala „Bătaia e ruptă din rai!”.

            Începe să râdă și îi văd în ceață pașii apăsați spre scări. Pleoapele îmi deveneau tot mai grele și dintr-o dată o liniște comodă mă învăluise și m-am gândit, oare așa se simte moartea?

            O durere puternică în partea dreaptă a abdomenului mă face să îmi deschid ochii făcând o grimasă. Soarele reflecta o lumină difuză ce intra prin geamul mic. Praful se ridica în aer și crea o senzație de aer închis care mă făcu să tușesc. Mă ridic cu greu de pe podeaua de lemn, acum simțind durerea în fiecare mișcare. Ușa era încuiată și nu mi-a luat mult să îmi dau seama că tatăl meu e plecat la băut. Am tras adânc aer în piept și am luat hotărârea să îmi iau viața în mâini. Și ce se va întâmpla cu mine, va fi voia Domnului.

            Am fugit spre camera mea și mi-am pus într-un rucsac câteva haine de schimb și banii adunați de Irina. Adrenalina și spaima că tatăl meu s-ar putea întoarce în orice moment mă făcea să tremur. Am ieșit prin curtea din spate și am început sa fug spre ulița din capătul satului. Și am fugit așa minute bune, și nici gând să mă opresc. Trebuia să plec. Nu știam unde să merg. Nu știam ce urma să fac, dar voiam doar să scap de acolo, să încep să trăiesc.

            Ieșisem din sat de aproximativ două ore și picioarele începeau să mă doară. Nu aveam de gând să mă opresc până nu ajungeam destul de departe încât tata să nu mă mai poată ajunge. O mașină roșie oprește în stânga mea și femeie blondă își scoate capul pe geam, zâmbind.

            -Ce faci pe drumuri pe vremea asta fetițo? Încotro mergi?

            -Spre Bacău.

            -Urcă. Te duc eu!

            Stau puțin pe gânduri, dar apoi deschid ușa din spate și mă așez cuminte pe bancheta din spate. Îmi era somn, rănile pe care le aveam începeau să mă usture și simțeam că nu am stare.

            -Cu ce drum pe la oraș?

            -Trebuie să ajung la gară. Am de prins un tren.

            -Și unde mergi cu trenul?

            Blonda își muta periodic privirea de la drum la oglinda retrovizoare pentru a-mi surprinde reacțiile. De ce e ea atât de curioasă?

            -La bunicii mei, în București!

            Mințeam. Bunicii mei erau morți de mult și nici nu aveam vreun plan sa merg în București.  Nici nu știam concret unde aveam să merg. Dar în orice caz, asta nu o privea pe șoferița care s-a oferit să mă ajute cu un drum de 20 de minute.

            -Așa, singurică? Dar părinții tăi?

            -Lucrează.

            Deja mă enervau întrebările ei și începusem să mă foiesc în scaun. Priveam pe geam nerăbdătoare să intrăm în oraș să-i pot spune să mă lase undeva și să plec.

            -Știi, am avut și eu o fetiță așa ca tine. A murit anul trecut. A avut cancer la plămâni. A fost o fată minunată și oarecum, îmi amintește de tine.

            Prin oglinda retrovizoare îi vedeam acum doar ochii de un albastru șters care acum s-au umplut de lacrimi. M-a făcut să mă gândesc că avem o legătură, dat fiind faptul că amândurora ne-a fost luată o persoană dragă de aceeași boală.

            -Și mama mea a murit din cauza cancerului. Acum 4 ani.

            Și încep să îi povestesc prin ce am trecut de atunci. Cum tata ne bătea pe mine și pe sora mea, cum ea a fugit de acasă lăsându-mă acolo, cum am fugit și eu și cum nu am nici o idee unde o să mă duc.

            Mașina se opri și am avut impresia ca avea să mă dea afară. Dar s-a întors peste scaun și m-a luat în brațe.

            -Biată copilă. Prin câte ai trecut.

            S-a tras din îmbrățișare și m-a privit din nou lung, de parcă ar fi trebuit să facă cea mai grea decizie din viața ei.

            -Eu plec astăzi cu trenul la Craiova. Nu mai am pe nimeni aici și am găsit un post de menajeră la o familie foarte bogată. Ce ar fi să vii cu mine. Sunt sigură că mai au nevoie de încă o persoană. Măcar o să ai unde să stai și o să poți să te întorci la școală.

            Ideea ei m-a lăsat mască. Viața în sfârșit pare că îmi zâmbește. Craiova, hmm, oare va fi destul de departe ca să nu fiu urmărită de trecut? Femeia stătea nemișcată așteptând răspunsul meu. Am dat din cap afirmativ și i-am zâmbit.

            -Apropo, numele meu e Ana.

            Spune blonda în timp ce calcă accelerația intrând în oraș.

            -Maria.

Capitolul 2

            -Maria, trezește-te. Am ajuns!

            Vocea Anei mă face să îmi deschid ochii surprinsă privind în jur amețită. Ne aflam într-adevăr în gara din Craiova. Dormisem tot drumul.

            Coborâm împreună din tren și ochii mei măsoară peronul lung, parcă în căutarea cuiva, deși nu aveam pe cine. Ana îmi zâmbește și îmi face semn către ieșire. Prin adunătura de persoane încercăm să nu ne pierdem, reușim să ieșim în fața gării, iar Ana face semn unui taxi.

            -Am găsit un apartament destul de aproape de casa familie Monèt. Chiria însă e prea scumpă pentru mine, dar dacă dorești, putem să stăm împreună. Atunci ar fi jumătate și cred că ne-am putea permite amândouă.

            Nu spun nimic, doar dau din cap, aveam nevoie de un loc în care să stau și evident Ana, era cea mai bună soluție. Singura soluție. E prima dată când îmi iau puțină pauză de la gândurile mele pentru a observa trăsăturile ei. Ana era o fată frumușică. Era înaltă și subțirică, avea părul blond, evident vopsit, ochii căprui, mari și bulbucați și un nas mititel, cârn. Dacă te uitai atent la ea când se încrunta, aproape că arăta caraghios. Nu părea bătrână, nu cred ca avea mai mult de 25-26 de ani, iar faptul că a avut un copil mă face să îmi mai pun câteva întrebări despre ea.

            -Haide leneșo. Trebuie să ne schimbăm și să mergem la serviciu. Nu vrem sa întârziem din prima zi, nu-i așa?

            Vocea ei subțirică mă trezește la realitate, și mă dau jos din taxi salutând. Eram în fața unui bloc cu zece etaje. Părea vechi, dar totuși îngrijit. Urcăm cu liftul până la etajul șapte și intrăm în noua noastră casă. Era un apartament frumușel, două camere, o bucătărie mare, o baie, tot ce ne trebuie.

            -Poți împrumuta ceva de îmbrăcat de la mine. Și să punem puțin machiaj pe rănile astea vizibile. Cred că ar fi mai bine să le acoperim. Ce spui?

            -Cred că e o idee bună!

            Aleg haine lejere de la Ana și după ce îmi acoperă vânătăile pornim să facem cunoștință cu noi noștri șefi. Trecem strada și mai mergem cam 10 minute când în fața noastră se ivește o vilă imensă. Vilă e puțin spus, mai degrabă un palat. Era imens, construit în stil victorian, în față se află o poartă mare pe care intrăm, iar pe verandă, într-un fotoliu maro era așezat un domn într-un costum gri. Era cam de vârsta a doua, avea fire cărunte. Fuma dintr-o pipă, iar când ne văzu ne întâmpină cu un zâmbet cald.

            -Bună ziua domnule Monèt, noi suntem noile menajere, am vorbit cu dumneavoastră la telefon. Eu sunt Ana, iar ea e…

            -Maria. Da, îmi amintesc. Bine ați venit. Și vă rog, spuneți-mi Denis. Soția mea vă așteaptă. Haideți!

            Se ridică și ne face semn să îl urmăm într-un salonaș. Mă simțeam copleșită de frumusețea si delicatețea cu care fiecare detaliu era așezat în această casă. Pe o canapea roșie din catifea se afla o femeie ce părea mai tânără decât Denis. Avea o rochie elegantă, vișinie. Părul lung, șaten, dar zâmbetul ei nu era atât de primitor ca al domnului.  Era foarte fals!

            -Vai, perfect, noile menajere. Mulțumesc Domnului ca ați ajuns! Copiii sunt încă la școală și restul servitorilor sunt ocupați cu petrecerea de ziua fiicei mele. Trebuie să curățați camerele lor înainte să se întoarcă. Hai, la treabă!

            Ne face semn cu mâna fluturând să ieșim din cameră. Ana iese și eu o urmez mergând spre bucătărie.

            -Obișnuiți-vă. Uneori e și mai rău!

            O bătrânică căruntă, grăsuță cu un șorț înflorat vorbește din spatele unui blat alb, în timp ce taie niște roșii. Le toarnă într-o tăviță și își șterge mâinile cu șorțul în timp ce vine către noi trăgându-ne într-o îmbrățișare caldă.

            -Credeam că nu mai ajungeți. Cum ești copilă? Te simți bine?

            -Mamă, ți-am spus să nu o întrebi despre asta!

            -E în regulă, sunt mai bine, doamnă!

            -Oh, te rog, spune-mi Mia. Ești din familie.

            Doamna Mia era mama Anei. Abia acum văd asemănările. Aceeași ochi sclipitori, același zâmbet dulce. Ciugulim puțină mâncare și între timp mai apar câțiva oameni, fiecare părea că face câte ceva diferit. De toate vârstele. Cu toții ne urau bun venit și ne zâmbeau. Un băiat cam de vârsta mea, cu niște mănuși verzi în mână vine zâmbind și îmi ia mâna în a lui lăsând un sărut umed.

            -Eu sunt André, băiatul grădinarului, îmi pare bine să văd o față atât de frumoasă printre atâta lume!

            -Maria, îmi pare bine să te cunosc!

            I-am zâmbit sincer și pentru un moment am simțit că îl cunosc de o veșnicie. Ba mai mult, înconjurată de atâția oameni prietenoși și vorbăreți am simțit că fac parte din ceva, că nu mai sunt doar eu singură contra tuturor. Am mulțumit pentru masă și am pornit către camera băiatului Monèt. Trebuia să fac curat. Era o cameră spațioasă și era un dezastru capital. O dată ce am intrat am simțit mirosul unui parfum scump, și mă întrebam câți ani are băiatul ăsta. O senzație de neliniște se înfiripă în sufletul meu. Ceva nu era în regulă la băiatul ăsta. Am început să strâng hainele să le duc la spălat, am aspirat, am spălat. Ștergeam praful și ochii mi se opresc pe o poză înrămată de pe birou. Erau 4 băieți, îmbrăcați în geci identice. Unul din ei avea o minge de fotbal în mână. Toți zâmbeau. Băiatul din mijloc părea că are ceva. Diferit. Presimt că el e băiatul Monèt. Avea părul șaten și niște ochi negri, strălucitori. Era frumos. Ușa din spatele meu se aude deschizându-se și am înghețat cu rama în mână.

            -Salut, nu te supăra, dar ce s-a întâmplat aici?

            Amuzamentul din vocea lui m-a făcut să zâmbesc. Avea o voce caldă, melodioasă.

            -Păi, o menajeră ar trebui să facă curat, nu?

            -Nu te-am mai văzut pe aici. Mă gândeam că ești vreo prietenă obsedată de-a surorii mele.

            L-am privit încruntată, și am dat să trec pe lângă el să ies din cameră, dar mă prinde ușor de mână și mă întoarce cu fața la el. Mă privea fix în ochi și de aproape, ochii lui păreau un abis. Avea o sclipire nemaivăzută de mine până atunci.

            -Nu am vrut să sune așa. Am început cu stângul. Scuze, eu sunt Eric.

            -Maria. Și nu trebuie să îți ceri scuze!

            Țipăte din camera alăturată mă fac să mă uit la el confuză.

            -E sora mea, probabil că prietena ta nu a făcut treabă bună cu ordinea.

            Ies în grabă și merg spre sursa zgomotului pregătită să îmi apăr prietena. Camera arăta impecabil, dar o fată continua să țipe cu o rochie în mână, amenințându-mi colega.

            -Nu pot să cred că ai călcat rochia asta de parcă e o față de masă. E catifea din China.

            Situația era destul de amuzantă din perspectiva mea. Fata părea destul de extravagantă. Avea o rochie roz pal, era înaltă și slabă, cu părul lung, șaten, și ochi albaștri. Era machiată strident și avea o voce enervant de pițigăiată.

            -Hai mai lasă fata, Sanda! Ești prea pretențioasă!

            Nici nu am realizat că era în spatele meu. Stătea sprijinit de tocul ușii zâmbind la sora sa. Dacă mă uitam atent, singur lucru asemănător la ei doi era culoarea părului.

            -Cum să o las, Eric? Uită-te la asta!

            Și întinde nervoasă bucata de material spre fratele ei privindu-l amenințător.

            -Și ce ar trebui să văd?

            -Are o cută. Totul trebuie să fie perfect, Eric. Totul!

            -Și va fi. Trebuie să te relaxezi!

            Sanda respiră frustrată și întoarce degetul către Ana.

            -Asta nu s-a terminat!

            Iese pe lângă fratele ei și se aude cum coboară scările.

            -Mersi, dar mă descurcam!

            -Crede-mă! Cu sora mea nu se poate descurca nimeni!

            Prima mea zi la serviciu, și cum spuneam, cred că viața în sfârșit îmi surâde. Mergeam alături de Eric pe străzile întortocheate spre școală. S-a oferit să mă conducă, pentru a mă înscrie.

            -Îmi pare rău pentru sora mea. E puțin exagerată!

            -E în regulă!

            -Nu vorbești prea mult, nu-i așa?

            -Nu sunt o persoană prea sociabilă.

            -Și de aia ai vânătăi pe gât?

            Pun mâna din instinct pe o zonă a gâtului meu, unde știam că a ajuns mâna tatălui meu. Fondul de ten probabil s-a șters…

            -Nu, ă, am avut o viață mai ciudată înainte să vin aici!

            -Nu e nevoie să te rușinezi. Doar nu credeam că mai există băieți care să lovească fetele în ziua de azi!

            -Era tatăl meu!

            Se oprește din mers și se uită la mine. Deschide gura să zică ceva, dar pare că nu își găsește cuvintele.

            -E în regulă, e în trecut. Am lăsat totul în urmă!

            -Maria, îmi pare rău, nu știam!

            Ia o pauză și mă prinde de mâini ridicându-le la buze și oferindu-le un sărut scurt. Locul în care buzele lui mi-au atins pielea îmi arde și simt furnicături în tot corpul.

            -Îți promit, că atâta timp cât vei sta aici, nimeni și nimic nu o să îți mai facă rău!

            Îi zâmbesc dulce, pentru prima dată, după mult timp un zâmbet sincer. Mă simțeam în sfârșit fericită!

Capitolul 3

            Soarele îmi intra în ochi și mă ridic încruntată din pat, grăbită să ajung la casa Monèt înainte de începerea orelor.

            Dau să intru în camera de zi, când o aud pe doamna Monèt țipând la cineva. Știu că nu e frumos să asculți conversațiile altora, dar aud că se vorbește despre mine.

            -Eric, nu pot să cred că te gândești să ne strici imaginea familiei afișându-te cu servitoarea asta. Tocmai ce m-a sunat o bună prietenă să îmi spună că te-a văzut umblând pe stradă cu fata aceea. I-am spus că trebuia să iau atitudine, deci astăzi, te vei vedea cu fata ei, Claudia. E o fată frumoasă, dintr-o familie bună, trebuie să ștergi cumva rușinea!

            -Dar mamă, îmi place să petrec timpul cu Maria. E o fată minunată!

            -Nu mă interesează ce îți place ție. O să te și căsătorești cu Claudia dacă e nevoie, îți pun chiar eu inelul pe deget. Nu mă forța, Eric!

            -Nu înțelegi, tu poate că te-ai măritat cu tata pentru bani, dar eu nu sunt așa, mamă, o iubesc!

Un sunet de palmă mă face să tresar. Ea chiar l-a lovit!

            -Ce știi tu despre iubire, copil prost. Nu știi nimic. O să o faci pe Claudia iubita ta. Oficial. Fără alte comentarii. Ești fiul meu, și vei face ce spun eu. Iar ea, va pleca din această casă de îndată!

            Mă întorc în grabă și mă lovesc de o masă în încercarea mea de a ieși din casă, aud pași în urma mea și îmi întorc capul dând ochii cu băiatul care și-a dat viața peste cap pentru mine.

            -Maria, așteaptă!

            -Nu, Eric, stai unde ești!

            Lacrimile au început să curgă pe obrajii mei, și suspinele să-mi iasă neîncetat printre buze.

            -Nu am de gând să îți fac mai multe probleme Eric. O să plec, o să vă las în pace. Tot ce am vrut a fost să te văd fericit, a fost tot ce am avut nevoie!

            -Nu înțelegi, nu vreau să pleci, nu fără mine!

            Se apropie de mine cu pași calculați. Îmi ia fața în palme și mă forțează să îl privesc în ochii lui negri ce m-au zăpăcit de prima dată.

            -Fugi cu mine, Maria! Fugi cu mine în lume! Ne putem descurca! Doar noi doi! Așa cum trebuie să fie!

            -Cum să ne descurcăm? Tu n-ai muncit o zi în viața ta! Ai primit tot de-a gata! Întotdeauna! De ce să renunți la tot, pentru o biată servitoare?

            Băiatul din fața mea începe să plângă. El chiar plânge, aici și acum în fața mea.

            -Nu ești o simplă servitoare. Ești întreaga mea lume.

            Și stând aici, în fața băiatului care m-a salvat de la viața mea jalnică, am realizat că e tot ceea ce aveam nevoie. Am realizat că tot ce am făcut până acum a fost ca o poveste. O poveste în care m-am pierdut de la bun început. El a fost salvarea mea! El e salvarea mea! Și îi datorez totul!

            -Da!

            -Da, adică vrei sa pleci cu mine?

            -Da, adică aș face orice atâta timp cât ești lângă mine!

            Mă sărută cu dragoste și privind în ochii mei am simțit că alegerea perfectă e exact în fața mea. Și o voce ascuțită a unei șatene, ne trezește parcă la realitate din lumea în care intrăm amândoi când suntem împreună.

            -Ce credeți voi că faceți?”

Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.

 

post by Cătălin Tuluc

foto: dozadesanate.ro