(+4) 0771. 474.663
office@augustinbuzura.org

„În apă”

Fundația Culturală Augustin Buzura

,,În apă”, o proză scurtă semnată de Teodora Lovin, elevă a Colegiului Național „Spiru Haret”, din Tulcea, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.

În cele ce urmează vom citi o povestire dintr-o călătorie într-un sat liniștit, de langă Tulcea, ce inițial a fost relaxantă, departe de aglomerația metropolitană, dar care mai apoi s-a transformat într-una fatidică.

Interesant de observat morala textului și construcția narativă, bogată în elemente descriptive ale zonei unde se petrece acțiunea și în detalii privind întâmplările petrecute.

            Vă dorim lectură plăcută!

 „Mintea mea și-a amintit instantaneu chipul ei din claia de porumb, în plină vară, când stăteam pe un preș făcut din bucăți de cârpe, întins direct pe pământul fierbinte. Ea avea părul blond și pielea bronzată de la atâta stat în soare, de la atâtea zile muncite pe câmp, de la atâtea rufe spălate la Dunăre, poate de la atâta viață cât trecuse prin venele ei la cei 12 ani pe care îi avea. Buza de sus era răsfrântă, ieșită în relief și alungită. Pistruii nu-i apăruseră sau poate doar se bronzase, se uniformizase culoarea între pomeți și nas, sub niște gene blonde, de un blond-deschis, care devenea străveziu și se suprapunea cu pleoapa de nu mai distingeai firul de piele. Nu am alte amintiri cu ea, în afara imaginilor din acea perioadă, când ne întâlneam în curtea părăsită, unde țineau oamenii animale. Venea la poartă, mă striga și mergeam împreună acolo. Uneori mai luam și un radio mic, pe baterii, prindeam un sigur post și la ora 1 puneau muzică veche, melodii care se repetau și pe care le învățasem deja. Merg la joacă, strigam, așteptând să se audă un bine de undeva din grădină și plecam împreună cu ea fără să ne spunem mare lucru. Eu aduceam, dacă găseam, și prăjituri făcute de bunica, pâine sau orice mai aveam și puteam împărți cu ea, le luam și le băgam în buzunar, să nu fiu văzută. Ea aducea preșul pe care ne așezam. Intram și stăteam acolo toată după-amiaza, ascultam radio, mâncam sau pur și simplu vorbeam despre ceilalți copii din sat, despre cum vrem să arătăm când vom crește sau despre orice ne trecea prin minte. Îmi plăcea că de fiecare dată ne înțelegeam și că știa fiecare ce are de făcut în acest joc de roluri. Acum, că o vedeam cu un copil în brațe și cu unul de mână, nu puteam decât să mă uit la ea și să încerc să recunosc copila care fusese cândva. Și vedeam, deslușeam printre hainele mari corpul slab și bronzat care păstra încă trăsăturile de atunci: buzele, ochii alungiți, părul blond ce părea vopsit. Îmi părea rău că nu-și păstrase culoarea naturală, de nisip încins pe o plajă lucioasă și întinsă, mai deschis spre rădăcină și mai închis spre vârfuri, ca o aureolă. Copiii erau și ei tot blonzi, mici și murdari. La început nu o recunoscusem, dar apoi mi-am dat seama că nu putea fi altcineva. În satul acela nu vin oameni, de acolo ori se pleacă ori se rămâne. Exceptând turiștii, oamenii sunt aceeași sau sunt mai puțini. Aveam să-mi dau seama mai bine de asta mai târziu.

După un drum cu rata de 4 ore, cu o pauză la Tulcea, mă simțeam obosită și voiam doar să ajung, să-mi las bagajele și să mă întind undeva. Așa cum bine țineam minte, casa bunicii era mai în vale față de centrul satului, imediat după hotel, se distingea ușor pentru că avea o grădină mare și gard albastru. Șoferul mi-a dat jos bagajele și m-a lăsat în mijlocul drumului într-un nor de praf. Am stat o vreme și m-am holbat în jur. Satul era mort în arșița de la amiază. Am ajuns la capătul lumii, m-am gândit. Am pornit spre casă târâind după mine trolerul. Curtea arăta bine, părinții mergeau acolo lunar și se îngrijeau de grădină, de casă, făceau curat și tăiau iarba care altfel ar fi crescut în neștire și ar fi făcut totul de nerecunoscut. Se vedea că nu locuiește nimeni, dar locul era încă viu, aproape la fel cum îl știam. Era început de vară; aerul era cald și lipicios. Mi-am lăsat bagajele în camera unde urma să dorm; camera unde îmi trăisem adolescența, când bunicii încă mai erau prin preajmă. Nu se schimbaseră prea multe, dar lumina acelor veri dispăruse. Liniștea mă apăsa, nu mișca nimic. Am scuturat pernele și păturile, apoi am coborât în vale, în grădina de la Dunăre. Nu mi se întâmplase niciodată să rămân singură în toată curtea și părea că toată zona e pustiită, că toți din sat au dispărut și că doar eu mai eram acolo. Dar exact de asta aveam nevoie în acel moment. M-am așezat pe rădăcinile salciei ieșite din pământ și am rămas cu ochii pironiți. Apa sticlea, iar dinspre ea venea un suflu răcoros care făcea ca suprafața să se unduiască ușor, creând valuri-valuri. Câte o barcă cu motor trecea și agita apa pentru câteva minute, până când zgomotul se pierdea în depărtare. Soarele se prăbușea în cădere liberă la orizont, puțin câte puțin, și știam că în scurt timp avea să apună. Am urcat și mi-am coborât din pod șezlongul și umbrela pe care le-am montat pe gazon. Aveam boxa portabilă la mine și am pus muzică în timp ce despachetam.

            În prima noapte am dormit fără probleme după ce am citit cam 30 de pagini. M-am trezit, imediat ce s-a luminat pentru că soarele-mi bătea direct în cameră și pentru că vecinii aveau cocoși și găini care începeau să cânte și să cotcodăcească cu noaptea în cap. Mi-am băut cafeaua și am citit cam toată dimineața. Am încercat să fac ceva pentru job, dar am abandonat, chiar dacă redactorul îmi cerea articolele amânate, uitând de săptămâna mea de concediu. Într-una din zile am mâncat la restaurantul de la hotel și am întâlnit un grup de turiști, de vârstă mijlocie, care mă văzuseră în curte cu o zi în urmă: străini veniți în deltă și care nu cunoșteau pe nimeni. Mi-au vorbit puțin despre ei, erau din Franța și m-au invitat, după ce mi-au cerut mail-ul și după ce am discutat despre puținele locuri pe care le știam din Paris, la ei, într-un oraș de lângă Lyon. Știam că astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată, că oamenii aceia aveau să mă uite imediat ce vor ajunge acasă. Spre surprinderea mea, mi-au scris după aproximativ două săptămâni să mă anunțe că au ajuns. Mi-au trimis o fotografie cu ei și cu copiii lor și asta a fost tot.

            A doua zi începusem deja să mă obișnuiesc cu atmosfera apăsătoare de țară, de liniște și de bătrânețe, din locurile pe unde oamenii trec foarte rar. Oameni noi, adică. Îmi propusesem să mă detașez, venisem aici pentru a retrăi puțin din serile de vară de atunci, de când stăteam cu săptămânile în locul ăsta.

Înspre ghiol, vilele părăsite flancau drumul, iar un promontoriu se deschidea în gol. Câteva scări coborau până sub apă, de parcă ar fi continuat până pe fundul Dunării. Acolo mă opream și așteptam apusul ce se vedea deasupra cotiturii pe care o face fluviul imediat după ce se desprinde canalul Litcov. La un capăt soarele se scufunda lent, inundând locul cu o lumină uscată; la celălalt capăt, în aval, întunericul începea să se lase peste ruptura din dig, peste pădure, peste insula de aluviuni formată în mijlocul apei. Mă întindeam pe spate și așteptam ca deasupra mea particulele de praf să se învârtă, să acopere cerul deja întunecat, ca o suprafață poroasă stropită fin, să mă ia vertijul și să mă ridic amețită. Mergând spre casă când deja stâlpii de iluminat se aprinseseră, zgomotul broaștelor venea dinspre ghiol, se auzea în toată valea, reverberând peste suprafața acoperită de izmă și de stuful care foșnea la fiecare adiere de vânt. Întinderea asta de apă fusese cândva uscat, zonă agricolă, inundată odată ce Dunărea a rupt digul. Acolo e ruptura, pe acolo ghiolul se varsă în Dunăre. Sau invers, Dunărea în ghiol. Până acolo se întinde satul. Înainte se putea trece în picioare pe partea cealaltă, acum s-a adâncit, acum a rămas o peninsulă înconjurată de ape și de dealuri; un capăt de lume.

            Poarta scârțâie când o deschizi și trebuie împinsă cu coapsa pentru a se fixa. Îmi lăsasem lucrurile împrăștiate prin cameră. Nu mâncasem și simțeam un gol în stomac. Aerul de țară e tare, zicea bunica, aici foamea se simte. Am luat un baton de ciocolată și am ieșit afară. Șezlongul era rece, l-am acoperit cu o pătură și cu o alta m-am învelit. Stâlpul din dreptul casei rămăsese stins, iar cerul începea să se distingă din ce în ce mai bine, să se definească. Lipsea gălăgia, agitația, oamenii deja se culcau, odată cu întunericul nu mai era nimic de făcut pe afară.  Ca o străină mă simțeam în locurile alea care demult mă părăsiseră, nu mai erau ale mele. Mai auzeam oameni plecând către casele lor cu roabele acoperite, după ce au întins setci, plase de prins pește, vintire, emanând miros de solzi și de baltă, de nămol și de plante îmbâcsite. De cu seară le întindeau și cu noaptea în cap plecau cu bărcile și le strângeau din ghiol, unde creau labirinturi din care peștii nu puteau scăpa. Cerul se profila deasupra mea, ca o fâșie de stele pe fundal întunecat, perpendicular pe cursul Dunării, iar dincolo de linia imaginară se estompa. Stăteam întinsă pe spate și priveam, așteptam să se rupă bolta de deasupra mea și să curgă toată peste mine, să mă inunde cu lichidul ei vâscos, ca un nămol interstelar care să se verse în ape și să le facă fosforescente. Nimic nu mișca, nu pulsa, nu tresărea, totul stătea nemișcat sub apăsarea asta continuă, de aceea nici nu am simțit când am adormit. Senzația de vid mă cuprinsese până la epuizare. Nu puteam să nu mă gândesc la cât timp trecuse de când nu mai rămăsesem peste noapte aici, de când nu mai ascultasem liniștea asta plină de sunete străine, bruște, ieșite parcă din mijlocul nopții. Recream în minte imaginea cu copiii blonzi și mă gândeam la ei, la cum trăiesc în satul ăsta, izolați, fără măcar să fi văzut lumea. Asta pentru că ei aveau lumea lor și le părea suficientă fiindcă nu știau cum e dincolo de ea, cum e să nu dormi într-o casă care stă să cadă.

M-am trezit înghețată, cu fața umedă și rece, acoperită de rouă. Nu era dimineața, dar nici mult nu mai avea până să se lumineze, căci cerul se acoperise de nori, devenise lăptos. Mi-am luat pătura și am intrat în casă unde m-am trântit pe pat și m-am trezit abia pe la ora 10. Începusem să mă plictisesc de atmosfera tărăgănată în care se petreceau lucrurile, nu că mi-ar fi displăcut, dar singurătatea asta atât de cunoscută mă acapara mult peste cât mi-aș fi dorit. L-am sunat pe Filip să vină și el. Își dorise de mult să vadă Delta, dar nu avusese ocazia. Eram prieteni de ceva timp și să-l invit în casa bunicilor nu ar fi fost ceva deplasat; ba din contră. Îmi plăcea, dar nu într-atât încât să-i fi propus asta de la bun început. Știam că avea să vină cu energie și să mă ajute să mai stau câteva zile acolo, să îndur ceva mai bine țânțarii și zgomotele din noapte. Cum satul nu era foarte departe de Tulcea, nu i-a fost greu să ajungă. Îi spusesem dinainte că urma să rămân mai multe zile, nu știu dacă se aștepta să îl chem sau nu. Aranjasem camera alăturată pentru el. Nu era cea mai atractivă primire, dar știam că avea să se mulțumească și cu atât fiindcă Filip era genul de tip fără mari pretenții, mă așteptam să nu aibă vreo problemă cu camera-tipică-de-țară, cu icoane și sobă, care oricum rămânea cea mai luminată parte a casei jumătate din zi și asta era mai mult decât suficient. A venit pregătit, cu mâncare, bagaje și lansete, chiar dacă-i spusesem că aveam tot ce ne-ar fi trebuit.

Cum a ajuns, i-am arătat curtea după ce și-a lăsat bagajele în casă și mașina la poartă. Ceva mă îndemna să-i povestesc tot ce știam. Să fie și el de-al locului, doar că pe el nu prea îl interesa. De fapt, chiar părea că nu-i pasă de ce ziceam. I-am arătat zona, am așteptat să se însereze înainte să mergem spre ghiol, să vadă balta. Între timp am vorbit despre facultate, prieteni comuni. Ne comportam de parcă abia făcusem cunoștință. L-am dus în camera pe care i-o pregătisem. Nu părea nemulțumit sau ceva. Poate doar surprins că din prima l-am expediat în altă cameră. Nu știu ce avea în cap. Mi-a cerut să-i fac rost de o barcă. Voia să vâslească, zicea că știe și că vrea să se plimbe. N-aveam de unde așa că i-am spus să o lase baltă.

            Chiar de a doua zi de dimineață am mers la pescuit și am așteptat toată după-amiaza să tragă. Între timp ne-am făcut de treabă cu câteva sticle de bere, pe malul apei, sub o salcie. Fuma continuu. Suda țigară după țigară și hainele și părul îi miroseau a tutun îmbâcsit. Nu-l știam așa. Ba din contră, părea că înainte dusese o viață de abstinență, nu țigări, nu băutură. Îmi spunea de fosta iubită, de cum își mai scriau uneori, mai mult ea îi scria, el îi răspundea când avea nevoie. Dar deodată îl văd că se dezbracă și sare în Dunăre, direct de pe mal, plonjând cu capul înainte. Mă uitam după el așteptând să iasă la suprafață, luată prin surprindere de gestul său negândit, când i-am văzut capul câțiva metri mai la vale, privindu-mă amuzat. Abia se vedea. Am intrat și eu, alunecând pe noroiul unsuros, zgâriindu-mi rău spatele și fundul. Pielea pișca, iar contactul cu apa rece amorțea locul și estompa durerea. Înota spre adânc și revenea la mal după curentul care ne trăgea în sensul de curgere. Simțeam gust de bere în gură și în gât; aveam pupilele dilatate și ochii roșii de la mâlul din apă. Poate băusem cam mult. Am ieșit pe mal și m-am întins pe iarbă, cu capul pe hainele noastre; el a mai întârziat, zicea că îi place să înoate. Îl auzeam strigându-mă din când în când, printre zgomotul șalupelor care treceau dintr-o parte într-alta și făceau valuri. Nu am realizat când am adormit, doar că atunci când m-a trezit el nu mai era, dar hainele lui încă se aflau sub capul meu. L-am strigat, m-am uitat în toate părțile, i-am căutat telefonul; era acolo unde îl lăsase înainte să sară. Credeam că a ieșit după mine, asta îmi aminteam. De fapt, doar atât îmi aminteam, că am fost în apă și că el încă era acolo când eu am ieșit, dar și asta se vedea neclar. Nici urmă de Filip. Am crezut că a plecat să se plimbe, așa că am luat hainele și am pornit în căutarea lui, pe lângă mal, pe lângă ghiol. Nicăieri nu era. Am revenit la locul în care stătusem, m-am dus la pontonul de mai la deal, sperând că poate s-a întins acolo la soare. Totuși, puțin probabil să fi plecat fără să mă anunțe.

            M-am îmbrăcat grăbită și am luat-o spre casă. Soarele îmi bătea în cap și nu știam încotro s-o apuc, mă simțeam încă amețită de la bere, capul mi se învârtea, greața îmi zgâria gâtul. Toate erau neatinse: mașina, lucrurile lui, telefonul său la mine. L-am deschis: niciun apel sau mesaj. Ultima persoană contactată, eu. Nu părea să fi dat pe acolo sau pe oriunde altundeva. Începeam să fiu agitată. Am simțit rana de pe fund arzând, dovada clară că fusesem în apă cu el. Era ora 7 seara, trecuseră deja două ore de când ne hotărâsem să mergem pe malul Dunării, deci o oră de când adormisem. Mergeam haotic prin curte și refăceam în minte scenariul, încercând să-i descifrez cuvintele din apă. Era absurd ce se întâmpla, nu se putea să fi fost atât de adormită încât să nu fi auzit chiar nimic. Să fi sărit a doua oară, nu-mi aminteam. De fapt, nu auzisem vreun zgomot odată întinsă pe iarbă. Nu-mi dădeam seama ce se întâmpla, încă era dezordine la mine în cap. Cum să dispară așa, înghițit de ape. Tremuram pentru că nu puteam să conștientizez ceea ce tocmai se întâmpla, părea imposibil. Gândul ăsta mă speria și mi-am zis că trebuie să mă întorc acolo. Pe drum, alergând de acasă până unde stătusem,am recapitulat: ne-am strâns lansetele și celelalte lucruri, am mai băut, i s-a făcut foame, dar a zis că înainte de a merge acasă vrea să mai stăm puțin, am desfăcut o altă sticlă, am ajuns pe mal, am rămas așa, fără să ne vorbim, aproape 5 minute, a sărit, l-am văzut, l-am urmat, m-am zgâriat, am stat maxim 10 minute în apă, am ieșit pe mal. Asta e tot. Nici măcar nu mai eram sigură dacă l-am auzit, dacă mi-a vorbit sau dacă am adormit imediat. Nu puteam să-mi dau seama, totul era învăluit într-o liniște insuportabilă, îmi venea să mă arunc în apă după el, să îl caut. Îmi vâjâia capul. Mă uitam în toate direcțiile, poate-poate ieșea de undeva și făcea să se termine harababura asta, să spună că a fost o glumă proastă. Începea să se însereze. Deja îmi imaginam cum vine poliția, cum mă sună părinții lui, cum vin să îl caute. Nu putea să se fi înecat, nu băuse într-atât de mult. Mai bine ar fi fost să nu fi băut deloc. Trebuia să anunț pe cineva. În mintea mea se învârteau imagini sumbre cu el înotând spre adânc și revenind, cu capul lui abia zărindu-se lângă mal, cu corpul inert, plutind cu fața în jos, umflat și îmbibat cu apă ca un burete, balansându-se la fiecare mișcare a valurilor, cumva ironic, auzindu-i parcă râsul înfundat bulbucând. Nu știam ce să fac ca să mă trezesc odată. Mă tot uitam la rana de pe spate, o atingeam să văd dacă e adevărată, dacă chiar se întâmplase. O apăsam aproape masochist; cu cât durea mai tare cu atât era mai real. Mă agățam de tot ceea ce ar fi putut motiva absența lui și confirma prezența mea.

Mai bine nu-l chemam; rămânea acasă și nu se întâmplau toate astea. Mi-am dat seama că nu mai aveam ce să fac, nu puteam să sesizez dispariția și nici pe ai săi să îi sun. Trebuia să ascund urmele. M-am uitat în telefonul lui, nu părea să fi spus cuiva că vine la mine.

Deja se înnopta și m-am reîntors acasă. Mă plimbam dintr-o parte într-alta a camerei, îi priveam lucrurile împrăștiate, patul nefăcut unde dormise în noaptea trecută, telefonul pe care îl lăsasem pe masă. Hainele din ziua aceea erau încă acolo. Toate astea trebuiau să nu mai fie aici. Mașina lui era la poartă. Chiar dacă nu aveam carnet, știam să conduc. I-am luat cheile; nu puteam să o las la vedere sau atât de aproape. Cine știe cine o văzuse acolo. Trebuia să o duc mai departe de casă. Era parcată în pantă și-mi era frică să nu o lovesc. Mi-am amintit de haine. Am mers repede și le-am luat din casă, cu toate bagajele lui și le-am aruncat pe bancheta din spate. M-am chinuit să o scot de unde o parcase. Mâna îmi tremura pe cheie. Îmi murise motorul la prima încercare și am lăsat-o pe liber, doar călcând frâna, lăsând-o să coboare ușor și să nu se audă motorul. Am condus încet, fără să aprind farurile. Din față venea o mașină: ori acceleram și intram mai repede pe o străduță, ori trăgeam pe dreapta undeva, ori aprindeam farurile și mă comportam normal. Am oprit pe dreapta, dar ajungând în dreptul meu și neavând luminile aprinse, tipul de la volan s-a chinuit să treacă; drumul era prea îngust. Putea să lovească oglinda. Eu m-am băgat sub bord ca să nu mă vadă. Ghemuită, cu genunchii la piept, îmi simțeam inima bătând de să-mi spargă pieptul. Am așteptat să treacă și am pornit motorul, am mers până mai jos de casă și am intrat pe o stradă laterală, pietruită, care ducea pe câmp. Nu era vreo curte acolo, drumul era lat, încăpeau două mașini. Am lăsat-o nu foarte aproape de strada principală, cu fața îndreptată înspre câmp. Înainte să ies din mașină i-a sunat telefonul. Ana. Era tipa care îl tot suna, cu care se tot vedea. Nu puteam să îi răspund și am așteptat să închidă. Imediat văd că i-a trimis un mesaj cu câteva minute înainte: „ce tot faci? aștept să mă suni”. Dacă i-aș fi răspuns, poate ar fi sunat înapoi. Am așteptat. Mă uitam prin parbriz și nu se vedea nimic în noapte. Am ieșit din mașină și am verificat dacă de pe strada principală se vedea. Dacă nu te uitai atent, nu aveai cum să o vezi, lumina stradală nu bătea până departe. Îți țineam capul în mâini, deja pornisem pe o cale, nu mai puteam să dau înapoi; orice indiciu că ar fi venit la mine trebuia să dispară. Mă gândeam dacă să las telefonul în mașină sau dacă să-l arunc în apă. Dacă ar fi rămas în mașină ar fi dat de bănuit. Trebuia să fac să pară că dispăruse cu tot cu el. Nu era nimeni pe stradă la ora aia. De acolo am plecat direct către Dunăre, nu era departe. Odată cheia aruncată, nu mai aveam cum să dau înapoi. Între timp maică-sa îl sunase. I-am trimis un mesaj: „Nu am auzit telefonul. Totul e bine. Vom mai sta pe aici ceva timp. Noapte bună”. I-am scris și tipei: „Te sun eu când ajung la Tulcea”. Am trimis ambele mesaje și am aruncat cheile și telefonul în apă cât mai la adânc posibil. Întâi telefonul și apoi cheia. O făcusem aproape inconștient. Atmosfera mocnea, aerul mă frigea chiar dacă de mult se lăsase întunericul. Poate uitasem ceva în urmă, în mașină, vreun obiect de-al meu. Deja era prea târziu, nu aveam cum să mai remediez situația. Poate ar fi trebuit să las mașina descuiată. Dacă îi mai scria cineva ar fi apărut cum că are telefonul închis și ar fi creat suspiciuni. Mă grăbisem să scap de ele, trebuia să amân cât mai mult orice urmă de bănuială din partea oricui. Mi-am verificat mobilul, nimeni nu mă căutase. Mă gândeam dacă să șterg apelurile cu el din ziua anterioară. Le-am șters pe acelea și le-am lăsat pe cele de mai de mult. Mi-am dat seama că nu-mi aminteam dacă uitasem ceva pe malul Dunării așa că am pornit într-acolo, cu lanterna de la telefon aprinsă. Mă tot uitam în stânga și în dreapta; să mă întâlnesc cu cineva ar fi fost cel mai nasol lucru. Cu greu mi-am dat seama unde ne așezasem pe iarbă. M-am uitat acolo unde căzusem, să nu fi rămas vreo urmă de la mine sau de la el, un obiect de-al nostru, vreun semn că atunci când dormisem eu ar fi urcat pe mal sau că ar fi încercat să se urce dar că, alunecând, s-a lovit și nu a mai ieșit deloc. Vedeam anchetatori umblând pe aici, căutând. Trebuia să-mi scot din minte orice scenariu care s-ar fi terminat prost, care să mă tulbure mai mult decât eram deja. Oricum eram dans la merdejusqu’aucou. Nu mai mergea să dau înapoi nici dacă aș fi vrut. Se duseseră naibii și vacanță, și imagine cu copii blonzi, și tot. Nu știam încotro mă îndreptam, ce avea să se întâmple. Nu puteam să scap așa ușor, doar cu o conștiință bântuită mereu de acum încolo. Oricum ar fi fost, trebuia să dau cât mai puțin de bănuit. Am mai verificat o dată să nu fi lăsat ceva. Mă uitam la Dunăre, printre sălcii; nu se vedea nimic care să-i marcheze prezența. În drum spre casă, mai mult alergând decât mergând, din curtea unei pensiuni a ieșit o mașină care a mers încet în spatele meu, păstra distanța, nu-mi dădeam seama dacă după mine stătea, până a ajuns în dreptul meu nu m-a depășit. Un fluierat și un ce faci la ora asta s-au auzit din mașină, dar imediat după aceea a accelerat și a trecut de mine. Se auzea muzica dată tare. Orice persoană în plus care știa de existența mea reprezenta un posibil martor. Am ajuns gâfâind în curte. În cameră, m-am așezat pe marginea patului și făceam bilanțul a ceea ce tocmai realizasem. Nu-mi mai aminteam dacă uitasem farurile sau poziția aprinse la mașină. Nu aveam de gând să mă mai întorc și să verific, oricum nu mai era nimic de făcut. Totul se petrecuse foarte repede, în contratimp cu lentoarea resimțită până la venirea lui.

Înainte să se întâmple toate astea nu spusesem nimănui că urma să vină la mine, deci nimeni dintre cei apropiați nu știa. Stăteam deja de 4 zile acolo, cam era cazul să plec. Făcusem destule. Filip dispăruse sau cel mai probabil se înecase, altundeva nu avea unde să fie, mașina lui era lăsată pe un drum, cineva avea curând să sesizeze că nu mai răspundea și să încerce să dea de el. Apoi de mine. Adevărul e că sigur știa cineva că eu eram cea cu care se întâlnise. Deja îmi pregăteam discursul în minte, încercând să-mi amintesc exact locul și ora, cum urma să le povestesc tot ce se întâmplase, dându-le detalii despre cât am băut și unde am pescuit, de ce l-am invitat, cât urma să mai rămânem, de când ne știam, ce căutam acolo, cine eram eu și de ce nu-l ajutasem. Derulând, privind în sens invers, ziua aceea părea ireală, departe de mine, ca și cum el nici măcar nu ajunsese la sat, ca și cum nici nu mă cunoscuse vreodată. Sau poate nu dădea nimeni de urma mea, fără să știe ce căuta el acolo, la cine venise și de ce nu mai era. Să dispărem amândoi. Oricum ar fi fost, aveam să trăiesc toată viața cu chipul lui în minte, cu ochii de la suprafața apei, închiși la culoare, privindu-mă de sub mal cu ură, fixându-mă acuzator că l-am lăsat să rămână acolo, așteptând să merg în apă și să mă ia cu el, să mă tragă la fund, să-mi arate el mie cum e să nu te audă nimeni. Poate așa ar fi fost mai bine, să mă scutească de orice explicație. Cum ar fi putut cineva înțelege de ce scăpasem de toate lucrurile lui, de ce nu anunțasem? Dacă mă gândeam mai bine, până să mă fi hotărât să îi iau mașina, încă se mai putea face ceva, se mai putea sesiza înecul. Nici măcar nu eram vinovată, nu eu l-am pus să se ducă la adânc. Oricum nu mai conta. Mi-am împachetat lucrurile, am strâns ce era de strâns, resturi, haine, am pus toate lucrurile la loc, am lăsat în ordine, așa cum găsisem. Toată noaptea am așteptat să se facă dimineață, să plec cu primul microbuz către Tulcea. Nu mai mâncasem de dinainte de a merge pe malul Dunării, simțeam golul din stomac făcând un zgomot infernal. Tot ce aveam stătea pregătit la ușă, gata de plecare.

Am luat microbuzul de la 5, după ce am așteptat o oră întreagă în stație. M-am urcat pe locurile de la mijloc alături de toți muncitorii navetiști. O femeie pe care o cunoșteam prin intermediul alor mei se așezase în fața mea. Speram să nu mă fi recunoscut, să nu se bage în seamă și să mă întrebe ce căutam acolo. Asta mai lipsea. Drumul spre Tulcea nu avea să dureze prea mult și aș fi ajuns la fix ca să prind mașina către București. Șoseaua era umedă, ceața acoperise toată zona. Nimeni nu vorbea, toți așteptau să ajungă la muncă. La una din curbele de dinainte de a intra în oraș, în pantă, șoferul a pus o frână bruscă, însă mașina nu s-a oprit. Apucasem să văd cum microbuzul se lovește de parapet și se răstoarnă pe partea pe care eram așezată. După zgomotul de geam spart, de cioburi împrăștiate pe asfalt și de țipete de oameni, doar un bâzâit continuu am mai auzit înainte să se facă liniște totală.”

Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.

 

post by Cătălin Tuluc

foto: mapio.net