„Fantoma din ceașca de ceai”, o proză scurtă semnată de Maria-Mădălina Rizea, elevă a Colegiului Național „Zinca Golescu”, din Pitești, județul Argeș, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
Textul Mariei este o povestire emoționantă despre trăiri intense, pătimașe, despre suferințe, despre dragoste și mult dor, resimțite ca un fior puternic, în fiecare zi.
Vă dorim lectură plăcută!
„Ne trebuie un dans macabru pentru impetuoasa cecitate,
Și o lacrimă de sânge în a visului eternitate…
Afară cerul își picură mâhnirea. Dansul monocord al ploii mă cuprinde și mă atinge frenetic prin vise reci, în jocul ei molcom. Flori de speranțe ofilite sting tomnatic flăcări zăpăcite fiindcă sunt condamnat la o durere cruntă până în măduva oaselor. Simțurile îmi sunt surescitate de atmosfera lugubră. Se pare că cedez, îmi tremură ființa de al morții murmur…
Aștept cu jale să prind în brațe o lumină. În mine este un frig mut și un întuneric amar. Sufăr după o stea care s-a stins molatic într-o noapte cenușie, pe când eu fugeam de moarte pe câmpul de luptă. Sufletul îmi zbura terifiat de marşul funebru şi nici nu îmi trecea prin gând cât de străin are să fie, ulterior, parfumul iubirii. Gândul meu e pierdut de ani, în aceste nisipuri mișcătoare și parcă bulgări apăsători de pământ îl acoperă aidoma unui giulgiu. Cum ar fi, oare, dacă pentru câteva ceasuri aş putea să te revăd? Să te privesc aievea, cu o încetineală deliberată, într-un univers unde am trăi veșnic, iar acolo am putea construi bucată cu bucată un imperiu din razele soarelui. Ţi-aş face corola din flori de lumină, pe care o purtai pretutindeni şi mă rugai cu ardoare prin vorbe dulci, nestăvilite, să ţi-o împletesc. Ţi-aş pune în mâinile delicate un jurnal în care să reverşi cuvinte, să însemnezi cu talentul tău, necontenit, urmele entității noastre; ne-am contura pe copertă chipurile cu pensula dăruită de tine; te-aş privi cu duioşie cum pieptul ţi-ar tresări de fericire; suflul l-aş fura de la tine cu o sărutare lungă – mângâindu-ţi agale, cu vârful degetelor, spatele descoperit. Cartea ar suspina de gânduri, ar cutreiera mintea cu pete grave de culoare.
Acum febra creației s-a stins odată cu tine. Picturile mele sunt umbre goale, doar pete gri, special fasonate în obida sufletului. Artistul pe care îl iubeai s-a prăpădit de frica trecutului. Schiţele sale sunt suflate de vânt ca frunzele în pragul toamnei. Acuarelele s-au întinat sinistru. Pensulele s-au rupt şi pânza stă în mijlocul încăperii cu teamă de furia mea.
Îmi este frig și buzele aspre amorțesc când se lovesc de ceaşca fierbinte. Ceaiul de plante pe care îl beai în fiecare dimineaţă rezemată de pervazul ferestrei din pod, contemplând lacul tulbure, este acum doar o amintire şteasă. Daphne, iartă-mă că nu am putut reproduce aroma îmbietoare… Gustul actual este rupt din ceața și angoasa dorului. Timpul s-a scurs, iar tu nu ai mai apărut să îmi pregăteşti prin magie, micul-dejun. Nici măcar în gând nu te mai zăresc şi mor, mă scald în nebunie, căci nu îmi mai pot forţa mintea să răscolească după tine în colţul meu fericit. Nu te mai pot recrea. Eşti doar o nălucă, o siluetă întunecată fără chip. Te plimbi ca un blestem pe coridorul slab luminat din această casă veche, cu regrete scârţăind din podea. Am refuzat neîmpăcat faptul că, jumătatea ce îmi purta în aripi motivul existenței este acum doar o pată întinată în memoriile mele. Mă doare să ştiu că munca mea–scăldată în infinit şi singura mea speranţă de a te avea pentru totdeauna– este de mult distrusă! La fel, ca sufletul care cu greutate izbuteşte să mai bată, doar ca să mă ţină în viaţă şi să te cheme cu voce stinsă pe patul nostru. Nenorociţii au ars şi ultima dovadă a fiinţei tale plăplânde, nu doar te-au luat de lângă mine.
Poţi să mă auzi cum îţi strig să te întorci, draga mea?
În fiecare seară mă întâlnesc în vis cu surâsul tău dulce, nişte buze moi, rozalii; picioare albe, dezgolite; mirosul ademenitor al unor flori şi conturul fin al unor braţe pe foaia albă. Cât de îmbietoare, oh, imagine afrodisiacă! Însă din neant, este întretăiată de melopeea unui pian în agonie. Se transformă totul în groază şi disperare. Văzduhul plin de urlete şi tunuri oarbe, chipuri străine fără viaţă, imaginea austeră a unei uniforme de soldat, greutatea bocancilor rupţi din picioare şi răceala trăgaciului unei arme biscinice mă devorează, sunt pradă a unui simulacru. Mă trezesc scăldat în sudoare, cu un singur cuget: Daphne, unde eşti, iubito?
Dar tu te odihneşti pe vecie, ca şi ceilalţi din coşmarurile mele.
Singurul moment de linişte pe timpul nopţii obscure este, atunci când iau în braţe perna ta ponosită. Reflectez asupra vieții, găsesc atât de multe secrete încărcate cu sentimente contradictorii. Caut să îmi împrospătez memoria cu frumoasele clipe rătăcite undeva în timpul scurs. Un corb poartă harul sorții și se desprinde de sol odată cu mine. Posibil să te fi simţiţ pentru ultima oară, ca un suflet rătăcit, lângă mine, pe teritoriul inamic şi m-ai privit înainte să urci în raiul dorit. Artistul tău trăgea în acele momente gloanţele fatidice în primejdioasa noapte de război, iar tu deja muriseși în podul făurit cu trudă, pe covorul umezit de sângele tău, cu părul răvăşit…
Reprim tot timpul aceste gânduri, strângând grabnic pleoapele. Surprind începutul iubirii noastre ca pe o doină liniştitoare, deşi mă simt ca un hoţ, amintindu-mi totul, în afară de chipul tău râvnit. Te-am zărit pentru prima dată în primăvara lui 1932, pe scările Biblotecii Naţionale, când mergeam la expoziţia picturilor mele. Aveai în mână veşnica şi adorata chitară din mahon, purtai acea fustă albă, oribil de lungă-îngălbenită acum de timp şi lacrimile mele-chinuindu-te să nu scapi grămada de cărţi ale lui Dostoievski. Inevitabil te-ai împiedicat, iar atunci, fără avertizare, ai căzut în braţele mele. Mă străduiam din răsputeri să respir, căci ai început să chicoteşti atât de limpede şi dulce, strângându-mi trupul în braţele tale firave. Pentru câteva momente am auzit în urechi doar bătăile puternice la unison ale inimilor noastre. Dezorientată ţi-ai cerut scuze, reuşind să scapi din menghina în care te strângem de teamă, şi ţi-ai adunat domol cărţile. Eu m-am aplecat după instrumentul căzut dramatic pe următoarele trepte şi tot ce îmi amintesc este că m-am luptat cu mine să nu râd la grimasa făcută de tine. Presupun că ai fost îndurerată, iubeai chitara mai mult decât era posibil. Avea câteva zgârieturi pe suprafaţa lucioasă iar tu oftai deprimată.
Nu am putut să te mai las să pleci de lângă mine din aceea clipă. Ţi-am dat planurile peste cap, rugându-te nepoliticos de mult să mă însoţeşti în ziua respectivă. Nu mă cunoşteai, dar erai surprinzător de încântată de mister şi artă. Am ţinut ascuns, faptul că eu sunt autorul fiecărui tablou care te ademenea subit. Ţin minte cum întindeai molatic palma, cu degetele răsfirate în aer, de parcă ai vrea să mângâi textura, să îi simţi povestea. Eram egoist. Creaţia mea te fura în şoapte fierbinţi, doar de noi auzite, iar eu te contemplam fără ruşine. Deja mi te imagineam ca muză, până când frumuseţea şi inocenţa ta avea să mă orbească. După ce am plecat te-am invitat la o plimbare pentru a admira apusul sângeriu al soarelui. În parc ţi-am dezvăluit fără reţineri pasiunea care mă poseda. Din culorile tale preferate am transformat tragedia instrumentului în pânza mea unică. Dacă nu te cucerisem din prima clipă, atunci sigur te făcusem să mă iubeşti. Ai surâs plină de viaţă, iar dragostea noastră a început să înflorească. Ne vedeam pretutindeni împreună, tânjeam unul după altul. Poeziile şi cântecele tale erau inspiraţie pură, fără seamăn, pentru mine, până când pensula mea a dictat înflăcărată doar portretul tău. Fiorii înţepători veniţi din suflet ne-au dat impulsul să ne legăm prin Sfânta Căsătorie. Ai devenit minunata mea soţie apoi zeci de tablouri au împodobit prima noastră casă. Zilnic ne trezeam în aroma ceaiului, în acompaniamentul vocii tale şi ne culcam îngropaţi în cărţi. Căsnicia aceasta a fost zborul pe culmile fericirii. Până să te cunosc, escaladam fără reușită zidurile banalului, dar întâlnindu-te, am plâns pentru diorama paradisului neatins.
Un surâs încărcat cu jale îmi cutremură trupul, când în minte răsare o bucată din altă amintire. Of, prima noastră ceartă a fost mult prea tulburătoare pentru sănătatea mea! Nici în ziua de azi nu știu cum a reușit gelozia și teama de nu frânge absolutul, să mă lovească drept în conștiință, atât de puternic. Ne-a pândit la colț de stradă nestatornicia, iar eu, fără atenționare, i-am căzut în temnița de coșmar.
Cum am putut să mă bizui atât pe instinctele nebuniei și să nu te cred, când mi-ai jurat cu mâna pe inimă iubire veșnică? Totul s-a întâmplat la balul mascat oficiat de minunata noastră prietena (ce nu de mult s-a stins, săraca), în cinstea familiei sale. Își permitea astfel de absurdități mondene. Prefera nemijlocit luxul în a lui splendoarea, fiindcă era o cunoscută cântăreață de operă, dar aparența care inspira opulență nu ne putea păcăli și pe noi. Cunoșteam prea bine femeia cu inimă curată care se ascundea după cortinele trase și ropotul de aplauze.
A fost fericită peste măsură să ne vadă alături de ea în acea seară, închinând un toast pentru frumoasa noastră prietenie. Eu și Daphne eram cuplul misterios: băiatul cu mască aurie-ce fura de la iubita sa mici sărutări în ascunzișul balconului cu vedere spre cerul nemărginit-și fata boemă, răpitoare care purta mândră o mască argintie, surâzând împlinită lângă tânărul ei domn.
Glumele Sopranei – cum ne plăcea să o numim – distrau copios pe toți cei prezenți, iar noi ne simțeam atât de importanți datorită costumelor tainice și atenției, plină de scepticism, primită de la restul invitaților. Oricât de mult ne-ar fi înconjurat, aura noastră necunoscută îi îndepărta cu frivolitate, dar în același timp îi atrăgea ca un magnet.
În acea seară eram atât de mândru de faptul că te am lângă mine, la braț, dar sentimentul de gelozie mi-a străpuns inima, precum mii de ace otrăvite. Erai superbă cu acele lungi cosițe maronii care străluceau căzute pe umerii goi, iar aceea rochie lungă de culoarea diopsidului îmi fura mințile, cât și privirile admirative ale multora. În mișcările tale de dans puneai molatic nelipsita grație, trăind acordurile melodiilor și eu te adoram cu o nemiloasă trufie. Mă îngrijora gândul, că orice domn din încăpere îți sorbea gesturile. Obișnuiam să îți lipesc șoldul de al meu și să mă aplec dupa micuța ta palma ca să o strâng încet, dar ceva în mine exploda și îmi aducea nemulțumire.
Îmi aduc aminte, că te-am lăsat doar câteva minute singură lângă masa rotundă ca să te odihnești. Nu voiam să mă dezlipesc de lângă tine și te sărutam pe frunte de câte ori prindeam ocazia, făcându-te să râzi. Din păcate Soprana avea alte planuri cu mine și m-a tras de lângă tine nemulțumită că mă împotriveam. Câțiva domni selecți își exprimaseră dorința de a mă întâlni. Discutam despre noile tendințe în artă, cu posibili oameni interesați de munca mea și, neliniștit, mi-am îndreptat atenția spre tine. Un distins tânăr se oferea, nepoftit, să îți țină companie. Nu puteam să îti observ reacția, dar nu m-aș fi împotrivit dacă îl goneai. Era un intrus.
Fierbeam puternic și deja nu mai eram atent la niciun cuvânt spus de cei cu care discutam. Nu aș fi recunoscut în clipele acelea, însă eram orbit de gelozie. M-am scuzat cu o urmă de nervozitate și am pornit în pași apăsați spre voi. Ajunsesem să cred că las în urma mea dâre de foc din pricina răutății. Am străbătut încăperea, iar în câteva secunde erai deja înfășurată de brațul meu drept, pe la spate. Te vedeam plăcut surprinsă. Puteam să îți simt zâmbetul, încercând să îl prezinți, dar ai pălit când mi-ai observat râsul sardonic și nu te-ai putut stăpâni să nu mă întrebi ce am. Sesizai grosolănia cu care îl tratam pe bărbatul misterios ce îți făcea avansuri, deși ai insistat că sunt puțin pesimist. Asta și acum îmi displace, dar presupun ca ai avut dreptate, iubito.
Reacția mea a fost de neconceput. A urmat o ceartă monstruoasă și toți se fereau din calea mea. Soprana a fost nevoită să îmi dea un pahar cu apă pentru a mă liniști. După petrecere ți-am promis inconștient că nu te voi vedea, rușinat și încăpățânat peste măsură. Atunci ți-ai pus mâna pe pieptul meu, apoi mi-ai ridicat-o și pe a mea și ai jurat că mă iubești. Ca prin vis îți aud vocea care îmi striga, că tot ce ai pe această lume este sufletul tău și acesta refuză să mai plece de lângă al meu.
Imi spusesei clar și răspicat, chiar în fața iscoditorului ce te curta, însă gelozia a câștigat pe moment.
Mai multe zile au trecut și eu stam în dormitor, purtat de solitudine. Aveam în față o pânză neagră de resentimente și în mână o pensulă gri de regrete. Lumina zilei era cel mai mare dușman, și momentul în care mi-am dat seama că nu pot trăi fără tine, a fost fatal rațiunii. Inima câștigase lupta aprigă și am făcut orice să te recuperez. De la scrisori, la serenade cu mii de scuze, apoi am trecut la galerii de artă ce îți purtau numele.
Cât ai pătimit din cauza unui amorezat care nu te putea să respire fără suflarea ta… Oare m-ai certa știind că după atât de mult timp recunosc cu adevărat că a fost vina mea? Desigur, nu putem uita vina domnului de atunci!
Tot timpul am crezut cu tărie că nu merit atât de multă fericire, aruncându-mă în beatitudinea fiecărui gest. Se pare că soarta necinstită m-a ascultat. Aud şi acum iuţeala paşilor tăi pe trepte, vaza din hol spărgându-se în bucăţi de exasperare şi bocetul fioros de după uşa dormitorului. Au venit să mă recruteze pentru Război, iar tu i-ai rugat îngrozită să nu facă această greşeală. Când ai realizat că te zbaţi fără folos, trupul ţi s-a clătinat periculos de pe un picior pe altul, nelăsându-mi mâinile să te prindă. Erai o rândunică vătămată de furtună şi care căpătase o rană primejdioasă, distopică. Ai fugit de lângă mine. Am aşteptat lipit cu spatele de perete, sfredelind în mâini inelul pe care îl aruncasei cu mânie în urma ta. Nu te mai văzusem atât de rănită şi neputincioasă niciodată, iar ceea ce mă durea cel mai tare nu era apăsarea grijilor, ci respingerea ta. Trebuia să plângem plumbul din ochi împreună, dar am înţeles că ieşirea gravă, urmată de solitudine, era singurul mod de aţi exprima cea mai adâncă şi ascunsă frică. Înainte să plec, pot să jur, că purtai zâmbetul de care m-am îndrăgostit, pentru că voiai să adorm cu gândul că mă aştepţi acasă. Acela a fost ultimul adio…
Se pare că memoria m-a ţinut în viaţă, dar tu, muză, te-ai prăpădit întocmai scrumului ars al tablourilor. Mi-au povestit cu triteţe crunta moarte de care ai avut parte, îngerul meu. Inamicii au crezut că pot prăda altă locuinţă părăsită, dar tu erai în locul nostru preferat din casă şi admirai regina întunericului cum se reflecta în apă. Scriai poeziile pe care mi le trimiteai adesea, iar ei te-au găsit în liniştea serii. Te-au lăsat să mori în dureri atroce, au reuşit să scape de amintirea ta şi de tot ce iubeai, cum este chitara şi inima mea, căci o dată cu tine, am fost sfâşiat şi eu. Mă simt atât de vinovat, atât de mizerabil… Simţisem ceva greşit.
Îţi spun, iubito, poate aş fi supravieţuit unui glonţ în piept, dar dispariţiei tale, nu! M-am tăvălit de durere când am primit vestea de la părinţii tăi. Recitisem scrisoarea cu pricina, pentru că eram mult prea şocat. Imediat ceva din mine s-a rupt fără urmă. Firul cu realitatea se sprijinea pe o raţiune înecată, iar mintea refuza imaginea unui sicriu acoperit cu muşetel şi margarete. Era de neconceput un înger căzut în somnul adânc, tihnit, în mormântul înghețat. Contactul întunericului cu figura ta luminată, în adâncurile de piatră, a fost ultima picătură. Am căzut în genunchi și culoarea s-a scurs din mine, imaginația mea a plecat pe căi nebănuite, de parcă viața s-a încheiat.
Aș fi dat orice să fiu eu în locul tău, să simt răceala cavoului, iar tu să simţi căldura soarelui. Atât de tare m-a afectat totul, încât am căzut într-o durere inimaginabilă.
Te-am iubit atât de mult, draga mea! Erai refugiul din pragul unei panorame apocaliptice şi farul din mijlocul mării, căci oricât de rar aş fi văzut marea, mereu m-aş fi pierdut în ochii tăi și aș fi vâslit spre armonia inimii. Au trecut 52 de ani de atunci şi prezenţa unei fantome neliniştite cutreieră speriată locul nostru. Se sfieşte de mine. Se cutremură în lumina pală a zilei. Mişcă perdeaua ca o adiere fină. Păzeşte spatele meu bătrân şi îmi furnică pielea ca atingerea unui fulg.
Ţi-aş recunoaşte eleganţa oriunde, însă ceva îmi spune că nimic nu este aşa cum pare. Astăzi, zăresc ceva diferit. Sper să fii tu aici, fantoma din spatele meu, care pândeşte ultima mea lucrare. Eu nu recunosc ce este în ea, dar creionul deja a rămas fără cărbune. În schimb, mă sinchisesc să privesc pe ascuns, în luciul ceştii, fantoma. Sunt nedumerit de figura îmbătrânită care se reflectă printre aburi, în ceaiul meu negru aidoma cerului fără soare. Riduri grave brăzdează un chip atât de străin prezentului, însă, pe care acum îl simt atât de adânc și real. Lăuntricul arde mocnit și firul ce mă leagă de axa timpului se zbate domol în adierea clipei prezente. Plutesc în pribegia inimii frânte de ani și ani, iar acum, omul care se întrevede în aroma ceaiului mă privește cu aceeași expresie dubitativă și aceiași ochi curioși. Purtăm și același har zadarnicit în tumultul interior.
Acum mă desprind de imagine și arunc disperat pe pânza albă fulgerul unei inimi colorate, agitate, pentru a o contura iar şi iar pe a mea, Daphne. Poate de această dată reuşesc să scot măcar un tunet de vibraţie sufletească. Ca o nălucă, îmbăiată de regretul artistic al unui orb, se înfățișează la fel de pur și grațios, acel contur cunoscut. Parcă îi simt brațele calde și fragede, parcă îi aud vocea suavă ca mierea… Însă, acest ceai are gust de cenușă. Mă străbate melancolia atăt de tare și tot ce am se varsă în ceașcă… Numai deșert! Numai praf de gânduri! Numai jar de amintiri!
Dolor amini gravior est quam dolor corporis.
Refuz să mai trag cu ochiul la fantoma ce mă pândește. Știu că îl voi vedea pe omul a cărui frumusețe a pălit amarnic, sfâșiat de singurătate și cu o pensulă degradată de corvoada inexplicabilului în mână. Încercă să răscumpere timpul şi iubirea printr-un schimb etern cu moartea. Această asemănare izbitoare răscolește în mine fiecare nerv. Simt și cea mai mică fibră cum se zvârcolește în spasme abisale și se împotrivește titanic limbilor de ceas. Sunt atât de pierdut în cecitatea renăscută din spicele întunericului. Știu, Doamne, soarele era libertatea, muza era salvarea din plămădirea timpului furat, iar ceaiul reprezenta autentica oglindă a tinereții. M-am aruncat iuțit de vrajbă în flăcările păcatelor și m-am îngrijit mai mult de aspiraţia spre Daphne, decât de liniștea sufletească. Inima s-a despicat de tăișul unui topor de regrete și am umblat muribund prin monotonia cotidianului. Recunosc cu solemnitate că am avut parte de reviviscență după scâncetul durerii. Se întâmpla numai când pledam nevinovat în fața universului… Știu, Doamne, sunt un om cu o soartă de neiertat! Dar cum să îmi revin când sunt precum Lucifer fără ea? Ce odată a fost un rai sidefat de dragoste nemuritoare, acum este iadul scăldat în opiu și pedepse mistuitoare.
Urmează să simt până în adâncul oaselor gustul fad și dependent, voi duce minunata ceașcă de ceai la buze. Înainte să sorb adevărul bătrâneții, totul se va sparge ca să mă lovesc de ultima-mi pictură și voi dărâma într-un ultim dans macabru orice urmă de viață. Dorul va fi lumânarea ce are să ardă în tihnă la căpătâiul meu, ca să găsesc drumul către Daphne apoi să fiu alungat în pântecele infernului. Se pare că nu m-am înşelat, căci nu a ei prezență tragică o simţeam, ci pe a mea. Eu sunt fantoma din ceașca de ceai.”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
post by Cătălin Tuluc foto: mirelapete.dexign.ro
