„Între mare și cer”, o proză scurtă semnată de Rovina-Laura Carpodean, elevă a Colegiului Național „George Barițiu”, din Cluj-Napoca, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
Despre sentimentul de libertate, dorințe neîmplinite, valurile de amintiri și melancolie, vă invităm să citiți în cele ce urmează:
„Era atâta liniște acolo, la mal, încât pașii micuței treziră la viață perdeaua de nisip, înghițându-i fiecare urmă. Degetele i se încleștau de fericire în mormanul sfărâmicios și fierbinte, resimțind razele dimineții în propriile tălpi. Se lăsa purtată de adieri, lent și apoi rapid, de-a lungul apei. Se simțea ca o barcă pe uscat, „Toate pânzele sus!” strigă în recunoaștere, ridicându-și poalele fustiței și sărind asupra grămezii de nisip, castelul său de ieri. Strâmbă din nas odată ce îl văzu distrus, „Azi nu mai sunt prințesă, astăzi sunt marinar!”, se gândi ea cu mândrie. Își făcu drum înapoi la casă, urcând cu greu treptele mari și uzate de lemn, trecându-și mâna pe deasupra frunții când ajunse sus, așa cum văzu ea la televizor. Nu așteptă mult, înaintă cu grabă înăuntru și începu a căuta, sub pat, sub canapea, cu sprâncenele încruntate în neplăcere. Avea o treabă importantă de făcut, iar mamițica chiar atunci hotărî să-i ascundă bărcuțele. Se învârti de câteva ori, cu mâinile în șold, gata să strige după ajutor, când zări prețuitele corăbii, aruncate în pustiul raftului de sus.
Miji ochii amenințător în direcția acestora, dar se limită în a-și duce scăunelul verde lângă dulap, țintuindu-l în loc de două ori înainte să urce. Simți victoria așa de aproape, bărcile la câteva secunde de a ajunge în mâinile sale, când fu luată brusc și dusă departe. Încruntarea îsi găsi iarăși locul pe fața sa, mai adâncă, mai întrebătoare. Cu mâinile în sân și nemulțumită, ridică privirea spre mamițica sa, care-i întorcea încruntarea. „Vreau să fiu marinar”, rosti ea, îmbujorată de supărare. Se întoarse pe călcâie repede, sărind pragul și zbughindu-o înapoi spre mal, unde se așeză cu o bufnitură în mijlocul nisipului umed. Lăsă valurile să i se cațăre pe picioare și să o umezească, o căldură neobișnuită instalându-se împrejurul său deodată cu apa sărată. Se făcu ghem, cu picioarele la piept și privirea pierdută în reflexia soarelui.
„De ce e așa greu să fii marinar?”, se întrebă plictisită, în timp ce își scălda degetul arătător într-un nou val. Voința ei era să se mai întrebe, cu silă că nu-i reușise, dar pasărea ce se ivi pe cer o lăsă mută.
Ca un avion, aceasta-i trecuse pe deasupra capului și bătea din aripi între mare și cer, o pată de abanos pe linia orizontului. Privea uimită și cu gura întredeschisă, căci așa ceva nu mai văzuse. O pasăre cu pene atât de negricioase, mare și lucioasă, părea că zboară de când lumea.
Icni când pasărea începu a-și lua avânt, urcând spre Soare și dincolo de el. „Încotro te-ndrepți?” Micuța se tot întrebă, frământându-și pumnii în rochia plină de nisip. Pasărea se opri, suflul fetei și el, apoi își dădu drumul în jos. Când se scufundă sub soare, în sare și mare, fata se ridică împiedicat, surprinsă. De unde știa pasărea aceea să înnoate? Căuta cu ochi îngrijorați zarea, așteptând să vadă mănunchiul de negru înapoi în cer, își acoperea fruntea să vadă unde era. Nimic.
Apa trecea la fel și cerul strălucea sub același soare, fără vreo urmă de pasăre. Se avântă în apă și ea, doritoare să afle, „Pasăre prostuță, nu poți înnota”, își murmura neîncetat, chinuindu-se cu valurile care o împingeau înapoi cu fiecare pas.
Fu smucită scurt și-și duse ochii câteva secunde spre mamițica sa, care acu’ o certa, acu’ îi scutura fustița, trăgându-o repezit înapoi spre casă. Micuța se dădu din nou spre orizont, neoprind căutarea și-și simți inima săltând de bucurie când din apă trosni corpul păsării, scăldat în perle mici de sare. Se înălța și mergea, drept, pe linie, fără a se uita înapoi măcar la ochii sticloși ai fetei, care reflectau repetat întâmplarea ascunsă.
În seara aceea, după ce-și schimbă hainele și-și luă pijamalele moi, fugi la geam, deschise cu greu ramele de lemn uscat și se uită între mare și cer, rugându-se ca pasărea să apară din nou. Nu o făcu în seara aceea, și nici în următoarele alte câteva.
A închis geamul, casa s-a închis și ea, și curând, marea era înlocuită de străzi, șerpuite și oglindite una-ntr-alta. Străbătând drumul până la marele oraș, stătu lipită ca o ventuză de geamul mânjit al trenului, nedumerită. Ținu strâns mâna mamițicii sale pe tot peronul și băgă nasul în fusta ei cu stupoare când un bărbat mare se ghemui, prinzând a-i strânge obrazul între degete.
Cu tragere de inimă, porni pe urmele celor doi, cu grijă să nu dea drumul mâinii calde. Aruncă o privire pe furiș la cutia cu dulciuri, și-și lăsă capul în jos când fu prinsă în fapt. Nu l-a mai ridicat pentru tot restul zilei, nici când curiozitatea aproape o doborî odată cu intrarea într-o casă imensă. Privi cu ochii plini de semne de întrebare spre mamițica sa când o așeză sub plapume moi și-i sărută fruntea, ca în fiecare noapte.
— Somn ușor, prințeso…!
Cu o ultimă șoaptă, închise ușa, lăsând bezna să cuprindă camera și descumpănirea micuței.
„Dar eu vreau să fiu marinar..” gândi, strângând cu forță pleoapele peste ochii obosiți.
Când se trezi dimineața următoare, înțelese că nu avea să se mai întoarcă la malul apei curând.
Timpul a cuprins-o mai repede decât ar fi vrut ea și s-a desfăcut de amintirea mării în monotonia orașului.
Călcând cu forță în pragul casei, adună de pe jos corespondența, neașteptându-se să găsească altceva decât veșnicele facturi care o secau de bani în ultima vreme. Le aruncă pe măsuța de lemn a sufrageriei, gata să fugă în bucătărie, când un plic de un roșu aprins își făcu apariția printre restul. Ținuită în loc datorită confuziei, privi în jurul său de două ori verificându-și solitudinea, deși locuia singură în micuțul său apartament de aproape trei ani. Îl luă apoi între degete, sfârtecând capetele ca să dezvăluie o foaie uzată îndesată alături uneia de un alb impecabil. Deschide cu o ușoară șovăială foile, luându-i câteva minute să înțeleagă ce se întâmplă. Pe partea de jos, scris cu cerneală albastră uscată, semnătura mamei sale îi răstălmăci plămânii într-un nod greu.
Lăsă plicul să-i cadă cu ușurință printre degete, alergând în dormitor cu inima prinsă undeva în gât. Își simte bila urcând rapid până la gură, dar ignoră tot ce nu reprezintă găsitul poșetei sale. Prinde în grabă paltonul negru din cuier, închizându-l la mijloc. Trece pragul pentru a doua oară în aceea zi, închizând ușa cu nesiguranță în urma sa.
Peisajul orașului se desface rapid în ochii săi, oboseala făcându-și culcuș în pieptul său când își coboară pleoapele tulburată. Simte timpul trecând prin ea ca printr-un ceas în revers și mii de amintiri se dezlănțuie în ființa sa. Imagini ale mamei sale trec cu o viteză amețitoare în bezna ochilor ei închiși, înghițind în sec la amintirea de pe malul mării. „A trecut atâta timp…”, suspină vinovată.
— Se poate?
O voce groasă, învechită, o agață înapoi de realitate și își deschide un ochi, refuzând să dea drumul șirului de amintiri. Îl observă tacit pe bătrânelul cu baston arămiu, ochelarii stăteau să-i cadă de pe nas, însă micul zâmbet era bine fixat sub mustața albă. Își închide ochiul la loc, schimbându-și poziția pe scaunul de metal, incomod și rece, făcându-i loc.
— Vizitați marea?
Fata întreabă cu voce calmă după câteva minute de liniște.
Zâmbetul îi este clar în voce bătrânelului când își oferă replica.
— Nu pot sta mult departe de ea, mă cuprinde dorul
de nisip.
Un zâmbet timid răsare pe buzele fetei, deschizându-și ochii.
— Malul mării e cu certitudine o comoară, într-adevăr.
Fu ea de acord.
Bătrânul mișcă din cap, pierdut pentru câteva clipe în propriile gânduri. În cele din urmă se întoarce spre fată, și punându-și brațele în sân, se destăinuie.
— Vin aici de doisprezece ani datorită soției mele.
Și când ploua, iar singurul lucru care ne așteapta la mal era nămol peste nămol.
Două mici râsete îi cuprind pe cei doi, ca și cum ar fi prieteni de o viață.
— Soția dumneavoastră e…norocoasă.
Negând, o nostalgie cuprinse fața încrețită a bătrânului, o scriptură de memorii înșirate tăcut peste trăsăturile sale.
— Adora să stea cu orele în ploaie și să privească orizontul. Îmi spunea mereu „acolo este infinitul”. N-am înșeles-o de multe ori. Ăsta e primul meu an aici fără ea..
— Îmi pare rău! E de altfel și prima mea oară aici fără
mamițica mea..
O urmă de regret înțepă alături de vorbele sale, cei doi împărtășiră o privire de tristețe.
— Dar tu?
— Eu?
Dădu din cap, convins că a pus întrebarea corectă.
— Ai văzut vreodată infinitul?
Fata își întoarse chipul spre geam, tacit.
— Poate.
Adaugă șoptit, „Poate o să-l revăd”.
Niciunul nu mai continuă discuția, fiecare prins în plasa de amintiri proprie.
Când simte roțile trenului încetinind, se ridică în capul oaselor, mai nepregătită ca niciodată. Îi zâmbește o ultimă dată companionului său de călătorie, părăsind peronul cât mai rapid pentru a ajunge la casă.
Pășește cu ezitare fiecare metru înspre malul noroios, luându-și papucii în mână înainte de a-l atinge. Când își lasă talpa să cadă asupra lui, degetele i se încleaștă cu familiaritate in nisip, rece și umed, abătut de ploaia de toamnă târzie. Se scurge cu lentitudine printre firele de nisip, târându-și picioarele de-a lungul apei, urmând adierile.
Se întinde împotriva valurilor cățărătoare, umplându-i pantalonii cu nisip și dor. Își retrage genunchii la piept, căci răcoarea mării o înconjură rapid, își întinde mâna spre apă, ca să o scalde în sare.
Privirea i se înalță odată cu pasărea de abanos, care străpunge cerul asemenea unui avion.
Se înălță odată cu ea, își iau avânt, mai sus, și după în jos, cuprinse de mare. Înghițite de valuri și trecute de ape învolburate, sub un cer întunecat de nori.
Se ridică, în contra apei, uitându-se în zare și așteptând, negrul pe gri, să apară.
Inima-i tresări ca prima oară, cu bucurie, când pasărea veni, se înălță din nou la orizont și plecă, cu adevărul agățat în aripile lucioase. Privirea i se îndreptă îndoielnic spre casa de lemn, ce o aștepta încâlcită în nămol și ierburi înalte.
În pragul rupt se afla mamițica sa, în geamul spart și închis micuța, a cărui vis de o viață era să mai vadă o dată pasărea străbătând marea și cerul.
Se așeză pe trepte cu o bufnitură, urmărindu-și finalul zburând, spre infinit.”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
post by Cătălin Tuluc foto Cătălin Tuluc
