„Arca vieților noastre”, o proză scurtă semnată de Ioana Danielescu, elevă a Colegiului Național „Costache Negruzzi”, din Iași, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
Despre existența și trăirile profunde, pătimașe, ale omului, vă invităm să citiți în cele ce urmează, într-un text cu o notă filosofico-religioasă:
„I.
Când a deschis ochii eu eram deja la marginea patului. Nu se trezea limpede, ci zbuciumat și nevrotic, ca un orb care deschide ochii și privește lumea pentru prima dată. Aceeași sete o vedeam în ochii lui, aceeași durere a luminii prea mari a lumii.
-Nu te teme. Sunt încă aici. Uite…hai să îți spun o poveste.
M-am așezat lângă el sub plapumă și el mi-a prins mâna. Exact ca un copil. Mă privea cu ochii de sete, de toamnă și de teamă. Îi simțeam privirea, deși nu aveam puterea să mă uit în ochii lui. Dacă i-aș fi privit, aș fi văzut tinerețea lui prea adâncă și mult prea străină, și poate m-aș fi întrebat ce caut în patul nostru. Poate aș fi văzut pentru o clipă cum el se risipea sub ochii mei. Cum se aprindea scânteia nebuniei în el, departe de tot, dincolo de retină, și cum scânteia lui aprindea pădurea uscată a minții mele bătrâne. Și nu m-am uitat. Îl priveam doar în somn, încercând să îl văd cum se ridică la cer. Dar niciodată nu o făcea decât atunci când clipeam. De aceea povestea este incompletă, ca iubirea noastră bolnavă și intermitentă. Și totuși eu rămân Șeherezada lui eternă, ținând disperată în viață toată realitatea lui.
-A fost odată un Dumnezeu mai mic și mai misterios decât oricare altul. Un Dumnezeu cât un nod în batistă, atât de ascuns încât nimeni în afară de mine nu l-a găsit vreodată. Și Dumnezeu s-a născut la 17 ani, într-o zi pe care nu și-o mai amintește nici măcar El. Fiind atât de mărunt, nu i-a fost greu să se renască în fiecare zi de atunci, și unii spun că Dumnezeu se renaște în fiecare noapte chiar și acum.
-Adică cum se renaște? Și când el e mort ce se întâmplă cu lumea lui?
-Când el e mort nu mai există nimic.
-Și cum se trezește?
-Bună întrebare. La început a fost greu. Dumnezeu se năștea și era dimineața atât de obosit încât nu își dădea seama că era într-un pat străin, cu o mamă străină și un portocal străin într-un ghiveci străin lângă birou. Se freca la ochi și își ștergea de pe pleoape viața de ieri, însă viața de azi tot străină era. Așa că micul demiurg uda portocalul de azi și mânca pâinea prăjită de azi în bucătăria de azi, iar mâine avea să îi fie dor de ele așa cum îi era dor azi de tot ce fusese până atunci.
Poate cu toții ne naștem sub semnul dorului. Smulși dintr-o viață care era pentru noi acasă, și aruncați în vidul dureros al existenței curate, în care nu avem încă nimic. Însă Dumnezeu se năștea mai mult decât trăia, și purta povara dorului celui care se golește pe sine ca să umple golurile universului. Primele câteva mii de vieți le-a trăit cu teamă și durerea viscerală a celui care respiră și clipește în fiecare zi pentru prima dată. Apoi, pe măsură ce renașterea sa s-a extins tot mai mult, iar realitatea sa a devenit din ce în ce mai bizară și străină, Dumnezeu s-a obișnuit cu durerea. A aceptat să-și ducă înainte chinul, să absoarbă și să genereze din ce în ce mai mult, din ce în ce mai fragmentat, și să fie un Dumnezeu naiv, neîntreg, așa cum merită lumea sa bolnavă, care l-a ales de o mie de ori pe Baraba în locul său. Și când Dumnezeu și-a întregit puterea tot atunci am avut nenorocul să îl întâlnesc și eu.
Vezi tu, demiurgul s-a trezit în dimineața aceea așa cum se trezea mereu. Singur. Și, ca întotdeauna, a ieșit să vadă florile renăscute și soarele de azi. Mereu i se păruse că soarele arăta confuz dimineața, mirat de toate lucrurile pe care le născuse și le omorâse el răsărind și apunând. Așa se simțea și el. Însă geamănul solar era astăzi schimbat. Aproape imperceptibil, curtea, cerul, realitatea erau pulsatile și tremurătoare. Natura curgea voluptuos ca un val dens de verde, angajat în jocul unui flux și reflux absurd. Încet, însuși sufletul Pământului tremura, iarba creștea și se usca, soarele aluneca din ce în ce mai repede pe cer, copacii se scuturau și înfloreau și mureau și înviau și respirau puternic și viu și imposibil.
Dumnezeu își pierduse mințile. Puterea sa era prea mare. Viața sa, proiectată și dedublată în univers la infinit devenise iadul său amețitor. A rămas în genunchi pe iarba vie, ca un organism acoperit de cili verzi care îi prindeau gleznele. Cu mâinile pe frunte, tremura spasmodic, înspăimântat de divinitatea sa. Și chiar atunci am intrat eu în viața lui, ca un străin primit cu căldură, și dacă în ziua aceea eu nu apăream în universul lui, iar el nu tremura în genunchi, nu aș mai fi putut spune povestea asta.
El era pierdut și tânăr. Eu eram singură și bătrână, și l-am privit luminându-se în timp ce pășeam ofilită spre el. Și când am ajuns lângă el, m-a prins de braț, iar eu l-am dus încet înapoi în casă. Și în momentul acela mi-a zâmbit cu un zâmbet blestemat, și am simțit cum a devenit stăpânul existenței mele. Și am uitat de unde veneam și ce voiam, pentru că am văzut minunea din ochii lui. Și el s-a purtat cu mine ca și cum aș fi fost lângă el din totdeauna. Mi-a povestit în seara aceea totul. Tot ce vedea. Tot ce îi spunea universul. Tot ceea ce îl înspăimânta și îl uimea în sufletul său. Mi-a spus că m-a văzut mergând spre el dimineața, însă nu eram chiar eu, ci un copil mic care devenea cu fiecare pas o fetiță descălțată, apoi o adolescentă tristă, și în sfârșit o tânără mai frumoasă decât orice om pe care îl văzuse vreodată. M-am încruntat ca să îmi ascund zâmbetul naiv. L-am intrebat:
-Și acum ce vezi?
-Te văd pe tine, tot frumoasă, tot minunea mea cea mai mare.
Și când a tăcut, mi-a zâmbit, iar eu mi-am ascuns cu teamă fața în palme. Poate pentru că mă temeam să nu se risipească minunea. Poate pentru că atunci mi-am dat seama că nu voi fi în stare să mă despart de el niciodată.
Aveam acum un motiv să exist. Mă ridicasem din mediocritatea care stătea să mă înghită și de care mă temeam atât de tare. Eu eram minunea lui. Iar el era demiurgul, atotputernicul, cel care refăcea permanent universul. Purta pe față cearcănele facerii lumii, povara cosmică a unei geneze permanente și înspăimântătoare.
Am adormit în fotoliul lui, calmă, deși eram în casa unui străin, și m-am trezit zâmbind la gândul că sunt marea minune a lui Dumnezeu, că lumea omului acestuia atât de puternic avea să fie de-acum ruptă din coasta mea ca Eva lui Adam. Și tot atunci am căzut din Rai. Și am căzut atât de tare că s-a cutremurat Pământul sub trupul meu. El nu mai era. Cel pe care îl cunoscusem ieri dispăruse deja azi și am așteptat zile, luni și ani întregi să se întoarcă și să îmi spună că sunt frumoasă și că nu va mai pleca niciodată. Și el n-a mai venit. Probabil m-a uitat încă din dimineața aceea, sau a devenit pur și simplu alt tânăr în altă grădină cu altă femeie.
Am tăcut. I-am privit ochii umezi, hipnotizanți ca frunzele arțarului în pragul toamnei. Aproape pierduți. Avea lacrimi pe obrajii obosiți.
-Și acum? a intrebat. Oare ce s-a întâmplat cu el?
-Poate stă undeva sub o plapumă și plânge de mila unei femei bătrâne și singure, i-am răspuns cu un zâmbet rece.
Fruntea lui albă s-a descrețit.
-Să nu îți pară rău de el. Mă ai pe mine. Și eu nu o să plec nicăieri. Tu nu ești o minune de o zi. Ești minunea mea. Pe veci.
Și am zâmbit deși știam că mâine el, cel de acum, nu mai avea să fie aici, și că eu aveam să fiu iarăși minunea de o zi a unui bărbat care s-a trezit într-o lume străină. Și atunci nu mă mai speria gândul că nu voi fi în stare să mă despart de el niciodată, și nu îmi mai ascundeam fața în palme.
II.
Ce uitucă ești uneori. De aceea am început să țin un jurnal pentru noi. Mai mult pentru mine, pentru că tu ai și uitat de el. Și te înțeleg, să știi. Ești obosită. În fiecare dimineață când valurile minții mele îneacă lumea tu trebuie să fii arca lui Noe. Întinzi două brațe lungi și iei în brațe tot ce contează. Patul cu cearșafuri albe, poveștile și curtea mea cu trandafirii tăi pleoștiți. Și tot tu trebuie să mă iei de mână și să mă treci pragul între ieri și azi. După ce salvezi lumea te așezi în pat și îmi țeși povestea zilei de ieri și a tuturor zilelor care au fost înainte.
Cât ești în grădină și vorbești cu trandafirii pleoștiți eu deschid jurnalul. Scriu cât pot de repede tot ce îmi trece prin cap, de teamă că ai să te întorci și ai să mă vezi. Doar e secretul meu. Azi scriu despre arca lui Noe și despre uitare. Uitarea mea zilnică. Uitarea ta supremă. Și despre visul pe care l-am avut noaptea trecută, ca să nu îl uit și pe el.
Se făcea că mă uitam în oglindă și dintr-o dată m-am simțit atât de gol și urât încât am decis să mă ascund. Așa că am luat tușul tău negru și mi-am tatuat numele tău pe frunte. Și arătam atât de fericit, eu, cel din oglindă, încât am început să îl scriu frenetic, pe pleoape, pe unghii, pe cot, peste alunițele pe care a trebuit să mi le înveți tu pe de rost. Și când am rămas fără vreun centimetru de piele am început să îmi scriu pe inimă, intre circumvoluțiuni și pe fiecare premolar. Când am terminat, eram cel mai tatuat om de pe pământ. Și am deschis ușa la baie și te-am strigat să mă vezi. Nu ai venit, și te-am căutat în pat, după bibliotecă și prin sertare și tu nu erai. Și când mi-am dat seama că ai dispărut a început să dispară și numele tău. Literă cu literă, se desprindea și plutea în cer până nu îl mai vedeam. Și fiecare literă pleca cu ceva din mine, până nu a mai rămas nimic. Un om de nimic. Asta eram eu fără tine. Poate e de râs. Nu am de unde să știu, doar am uitat cum se râde. Nu mai țin minte nici râsul tău, dar țin minte că e frumos. Și că ție nu îți place și îți ascunzi fața în palme.
Astăzi scriu și despre tine. Azi sau ieri sau poate acum o sută de ani mi-ai spus că dacă mâine ar veni altă femeie și mi-ar planta alte flori în grădină și mi-ar spune alte povești nici nu mi-aș da seama. Iar eu am fugit în baie și am plâns în șoaptă ca un copil. De aceea scriu jurnalul. Ca să înțelegi că, fără arca lui Noe, chiar dacă valurile universului ar zdrobi fiecare centimetru din realitatea noastră, chiar dacă ți-aș uita numele și râsul, tot aș putea să recunosc între toate fețele din lume pe singura care nu tremură și nu se schimbă și nu îmbătrânește grotesc, minunea mea înghețată în timp. M-aș ridica pe vârfuri și aș da din mâini ca un nebun până s-ar uita toți oamenii din univers. Și în mijlocul lor ai fi tu, iar eu aș recunoaște fericirea mea. Trecutul și viitorul meu. Tot ce am nevoie ca să fiu ceva.
…
Am scris mult și s-a făcut noapte. Te aștept să îmi spui basme, dar tu probabil le povestești firelor de iarbă. Deschid jurnalul de la început și citesc. Fiecare zi are pagini de text. Alte vise, aceleași probleme care mă macină în fiecare zi. Același dor de tine, care nu te mai întorci din grădină. Îmi aduc aminte acum de ce am început jurnalul. Ce uitucă ești…Într-o zi ai uitat să mai fii a mea.
Nu te teme. Am să îți țin în viață trandafirii, peștișorii aurii și amintirea celei mai bune ființe care a trăit vreodată. Și, dacă vrei să te întorci, voi fi aici. Așteptând să îmi zâmbești și să-mi dai înapoi tot ce am.
Semnat, un om de nimic.
III.
În ultima vreme scriu numai ca să am ce să îți trimit. We dont speak any more, amour. Mă lași singură cu gândurile mele și mie îmi vine să îmi prăjesc creierul, să îl izbesc de un perete alb și să zac în balta de circumvoluțiuni și membrane moi și călduțe, și din măruntaiele realității mele-singura realitate care există- să rămână doar cioburi de os înfipte în carne moartă. Visez la extazul dresoarei de lei care își apleacă capul în gura bestiei. Vreau să mă incoronez cu dinții umezi ai brutalității și sălbăticiei, vreau să simt respirația fierbinte a neștirii. Vreau o clipă de liniște. Apoi vreau să îl văd pe Dumnezeu.
Știi cum se simte să îți pierzi mințile? Interioritatea mea e violentă și fragilă, ca o tarantulă hidoasă. Închisă într-un borcan cleios, își întinde picioarele păroase și grotești, se izbește în sticlă, aleargă în cercuri, se cațără pe pereți și apoi cade într-o baltă din propriul venin gălbui și tulbure. Glasul mărunt urlă în agonie.
Păianjenul își merită soarta. Eliberat, ar distruge lumea. L-aș stârpi chiar eu, însă ar trebui să crap întăi borcanul, iar borcanul este însuși craniul meu. Închisoare fragilă. O mișcare greșită, și pereții crapă precum coaja sidefie și catifelată a unui ou, iar dinăuntru se scurge citoplasma minții mele, infestată cu larvele răului.
Sunt victima unei orbiri ciudate. Umorile ochilor mei sunt inundate de galben pulsatil și violent. Galben. Galben ca boala, galben ca semnele de atenționare și florile soarelui sfâșiate de furtună și călcate în picioare de Dumnezeu. Închid ochii și în spatele pleoapelor se revarsă galbenul amar-acrișor, cu miros de naftalină. Mă ghemuiesc în pat cu genunchii sub bărbie și aștept ca migrena galbenă să treacă. 1-2-3-4-5-6-7. Șapte ani nenorociți de ghinion am să am dacă mă mai uit mult în oglinda asta, pentru că îmi vine să o fac bucăți cu pumnii. Halucinația din oglindă sunt chiar eu, albă și uscată, cu ochii adânciți sub bolta primitivă a frunții fierbinți și mirate, pervertite de pete și adâncituri. Buzele sunt roșii și umede, mușcate de o groază de dinți străini, și se deschid ușor tâmp, descoperind doi dinți zimțați, de copil. Genele încâlcite mângăie apa oglinzii când îmi lipesc nasul de ea. Răceala sticlei îngheață pentru o clipă păianjenul. Inspir-expir. Tâmplele nu se mai zbat pentru o clipă.
Mă îndepărtez de oglindă și mă dezbrac cu totul, deși mi-e frig și tremur ca un copil bolnav. Ce văd? Niște unduiri de carne tare, ca o piersică necoaptă. Îmi vine să mă ciupesc, să mă mușc, ca să mă asigur că sunt chiar eu. Dar carnea a suferit destul. Pielea palidă pare de hârtie. Aș vrea să o mâzgâlesc pe toată. Picioarele lungi nu sunt paralele, ci strâmbe, ca două acolade sinistre și slăbănoage. Văd în mine imaginea păianjenului. Membre lungi, articulate în prea multe locuri, nesigure și ascuțite, talie micuță, ochi bulbucați și colți încleștați. Cum ar putea cineva vreodată să dorească trupul păianjenului? Scutur din cap la amintirea grădinii. Cândva tu l-ai vrut. Măcar atât.
Mă fierb în cadă ca să curăț tot ce mă dezgustă la mine. Smoala duplicității, a răutății, a nebuniei și uitării e prinsă în păr, pătează chipul și înnegrește degetele și unghiile rupte. Aș vrea să trăiesc în apă, să mă înmoi pănă se desprinde carnea de pe oasele mele. Să las apa să se reverse din cadă, să umple baia până la tavan și să mă înec în apă pură și parfumată, cu miros de lavandă și migdale. Să am halucinații atunci când oxigenul nu mai ajunge la encefal, să aud glasul gros al pământului, care să zguduie marmura albă a căzii până se crapă.
Să vorbesc cu Dumnezeu.
-Tu ești? Cât mă bucur. Vezi tu? Am zdrobit păianjenul. Acum mă întorc la tine. Așteaptă-mă încă o viață, atât. Iar eu am să vin să îți spun povești. Nu te-am uitat. M-am uitat doar pe mine. Am uitat florile și curtea și peștișorii…dar tu înțelegi, nu? Cum să nu se frângă arca lui Noe după atâtea potoape… s-a frânt mintea mea. Vin la tine. Mă primești? Sunt a ta.
Și după aia să fiu liberă, să mă ridic din închisoarea craniului, a păianjenului, a picioarelor strâmbe, a galbenului, a singurătății, a răului, a mediocrității.
Liberă.
liberă
liberă
Ce ușor ar fi!”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
post by Cătălin Tuluc foto Cătălin Tuluc
