„O clipă de visare”, o proză scurtă semnată de Andreea Velcu, elevă a Colegiului Național „Iulia Hașdeu”, din București, participantă la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019.
Textul prezintă povestea unui tânăr care este pus în fața luptei cu propria sa conștiință, luptă ce mai târziu se dă cu sentimentul de iubire, fiind luat pe nepregătite, precum un spectator, într-o aventură de regăsire, de a afla unde este adevărata lui casă și ce reprezintă cu adevărat persoanele din jurul său pentru el.
Vă dorim, cu drag, lectură plăcută!
„Mă uitam în jur și nu vedeam nimic. Nu vedeam pic de viață. Nu vedeam un motiv pentru care să trăiesc. Locul în care mă aflam îmi inspira doar singurătate. Un gol imens pe care îl zăream în fiecare privire aruncată într-o anume direcție. Mă aflam în deșert. Memoria mea era zdruncinată și nu știam cum sau când am ajuns în acel loc terifiant. Am încercat de nenumărate ori să găsesc o cale de scăpare din acel iad auriu, dar locul îmi juca mereu aceeași festă îngrozitoare. Mă aducea mereu în același loc, unde păream să fiu blocat până la finalul timpului. Mă simțeam ca într-un labirint continuu, ce nu avea nicio cale de scăpare. Pentru prima dată în viața mea, îmi era frică. Mereu am considerat frica ca un sentiment prostesc, ca pe o iluzie pe care noi singuri ne-o creăm, ceva ce pentru mine nu a existat niciodată decât ca un element al fabulosului. Dar în acel moment, în mijlocul închisorii mele eterne, gustam pentru prima dată gustul amar al fricii. Așa că am ales să mă uit către cer. O amintire ce data încă din copilăria mea, dintr-o carte de aventură care a făcut ca primul meu vis să fie să devin un cercetător celebru, să am posibilitatea de a călători prin toată lumea, m-a învățat că doar prin intermediul stelelor îmi voi putea găsi calea înapoi spre casă. Și atunci am văzut-o. Era cea mai strălucitoare stea pe care o văzusem în viața mea. Apăruse exact atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea, precum o rază de soare ce aduce odată cu ea dimineața. Priveam din ce în ce mai fascinat acea stea, fiind parcă hipnotizat de frumusețea acesteia, fără să mai țin cont de nevoia de a părăsi deșertul. Tot ceea ce îmi doream era să o pot privi la nesfârșit, ca nimeni și nimic să nu mă poată îndepărta de steaua mea. Privind-o, nu mai puteam simți niciun fel de durere. Tot ceea ce simțeam era o simplă amorțeală a ochilor. O stare de liniște completă, fără nicio teamă care să mă cuprindă. Mă simțeam împăcat, știind că aș fi fost norocos dacă ultimele mele clipe pe pământ ar fi fost acelea, reușind să uit de nevoile trupești și să mă pot detașa de lumea reală. Intrasem deja într-o lume de visare, din care nu mi-aș fi putut dori să mai ies. Având ochii închiși, mă lăsasem purtat de acest sentiment înălțător de liniște și pace și așteptam parcă cu nerăbdare următorul loc în care avea să mă poarte.
Mă trezesc brusc, privind în jur si realizând că eram într-un loc familiar mie, dar totuși străin. Mă aflam într-un dormitor elegant, în care era și un birou ce părea a fi destul de vechi după modelul fabricației, având niște motive florale în părțile laterale ale acestuia. Pe birou însă am observat mai multe cărți puse una peste cealaltă, precum și stilourile ce se aflau într-o casetă îmbrăcată în piele, în care mi-am permis să arunc o scurtă privire, nefiind sigur dacă invadez intimitatea cuiva sau nu. Astfel, fac mereu pași mărunți prin acea odaie mare, ce mă făcea să mă simt, în imensitatea ei, precum un biet șoricel, considerat de altfel intrusul unei case. Peste tot pe unde mă uitam, rămâneam uimit de ordinea minuțioasă în care erau așezate lucrurile, semn că acolo locuia o persoană, pe cât de înstărită, pe atât de organizată. Și tocmai aceste aspecte al proprietarului mă făceau să mă întreb oare cine ar fi putut să mă salveze pe mine dintr-un loc precum… Mă opresc brusc și cuget la faptul că nu îmi mai puteam aminti absolut nimic de dinaintea sosirii mele neașteptate în casa misterioasă. Tot ceea ce îmi aminteam era faptul că veneam dintr-un loc odios față de care simțeam o teamă nemăsurată, dar nu avea nicio imagine clară în mintea mea. Însă lucrul cel mai rău, pe care l-am realizat destul de greu, negarea fiind prezentă în capul meu la orice încercare de a-mi aminti ceva din trecutul meu, din ceea ce mă făcea pe mine să fiu eu, era că eu nici măcar nu mă mai cunoșteam pe mine însumi. În memoria mea nu se mai putea găsi nicio informație despre locul în care m-am născut, despre pasiunile mele din copilărie sau cel puțin numele meu. Mergeam impacientat dintr-un capăt în altul al odăii, sperând că îmi voi putea recăpăta cel puțin o mică fărâmă din identitatea mea, dar era în zadar. Primul gând care mi-a venit în minte a fost să îl aștept pe proprietarul locului. Mă gândeam că dacă el sau ea m-a adus pe mine aici, trebuia să știe cine sunt eu. Așa că m-am așezat pe pat, hotărât sa îl aștept pe cel care putea avea informații despre mine. Dar nerăbdarea mea depășea orice limită și tot ceea ce voiam era să mă leg de ceva, de un mic detaliu, ce pentru mine ar fi avut o însemnătate enormă. Astfel, mă îndrept încă o dată către biroul cu motive florale, răsfoind cărțile, ce erau îmbrăcate în piele, asemenea casetei de stilouri, fără vreo idee exactă a ce anume căutam, doar pentru a da cu ochii de nenumărate pagini pe care erau înșirate mai multe nume, însă niciunul nu părea să mă atragă în mod special. Așa că am ales un nume oarecare de pe o pagină luată la întâmplare. De acum mă numeam John. Nu eram sigur dacă acela era numele meu adevărat sau nu, dar știam că cel puțin aveam o identitate. Dacă ar fi trebuit să mă prezint proprietarului, aveam nevoie de un nume, până mă puteam recăpăta pe mine. Dar dezamăgirea cea mai mare a fost că nimeni nu a venit. Am stat pe marginea patului, așteptând ore întregi ca cineva să își facă apariția, dar nu a venit nimeni. Începusem să îmi pun fel de fel de întrebări legate de această absență a unui proprietar. Să fi fost această locuință de fapt părăsită și de aceea proprietarul să fi fost inexistent? Sau chiar eu să fi fost proprietarul acesteia și tot ceea ce aș fi crezut că am experimentat atunci să fi fost adevăratul vis? Dacă cea din urmă ar fi reprezentat adevărul, atunci temerile mele aveau un motiv întemeiat. Atunci nu ar fi putut exista nimeni altcineva care să mă poată ajuta în legătură cu identitatea mea, iar eu aș fi rămas pur și simplu John pentru restul vieții mele. Și astfel începusem să mă tem de propria mea existență, de propriile mele gânduri ce puteau dispărea într-o clipă, fără ca eu să îmi dau seama. Așa că am căutat în presupusul meu birou un jurnal alb, cu pagini goale, ce abia așteptau să le fie înmânată povestea ce urma să fie așternută pe ele, cu un stilou special din caseta de piele pe care o admirasem de când mă trezisem în odaie. De data aceasta eram convins că nu mai putea exista niciun factor ce m-ar fi putut face din nou să uit cine eram. Eram un simplu John…
Așa mi-am continuat viața timp de o săptămână, hrănindu-mă cu alimente pe care le-am găsit în frigiderul unei mici bucătării, pe care într-un final am avut curajul să o explorez, la fel ca restul casei. Timp de o săptămână m-am agățat de o speranță că cineva va veni într-un final să mă ajute să înțeleg cine sunt, dar speranțele mele au fost cu adevărat în zadar. De aceea, decizia mea finală a fost să îmi însușesc casa, doar aceasta fiind cea care m-a primit singură pe porțile sale și m-a scăpat din ghearele acelui coșmar odios. Însă, alimentele din frigiderul meu au început să se termine și venise în sfârșit vremea ca eu să ies din casă. Aveam emoții, dar nu îmi putea da seama dacă era vorba de niște emoții pozitive sau de unele negative. Puteam primi răspunsuri de la întrebările mele, puteam găsi oameni pe care i-aș fi cunoscut, dar în același timp puteam deveni și mai mic decât mă simțeam în interiorul casei ce credeam că este a mea. Exista posibilitatea ca nimeni să nu mă cunoască sau chiar să nu mă poată nici înțelege din cauza limbii vorbite, care ar fi putut fi diferită. De când m-am trezit în acel pat, știu că singura limbă în care am gândit până atunci a fost engleza. Nu m-aș fi putut imagina în acel moment vorbind o altă limbă decât cea care bănuiam că ar fi fost limba mea natală. Astfel, cu fărâma de curaj rămasă, deschid ușa șifonierului decorat în același fel precum biroul și găsesc aceleași cămăși de mătase ce erau călcate, precum și o pereche de pantaloni de stofă, punându-mi in picioare niște pantofi ce păreau a fi din piele. Mă uitam în oglindă de parcă eram altcineva. Dar dacă mă gândeam mai bine, chiar devenisem o cu totul altă persoană. Aveam niște amintiri noi, un nume nou și o nouă înfățișare. John era pregătit să iasă în lume, lăsându-l pentru o vreme în urmă pe bărbatul nedumerit ce se trezise într-un loc străin lui, dar totuși familiar.
În oraș devenisem extrem de curios privind toate tarabele ce erau așezate în centrul acestuia, făcând locul mult mai colorat, parcă cu scopul de a-l face să prindă viață, chiar sub ochii noștri. Oamenii, în schimb, erau extrem de indiferenți față de mine, dând de înțeles ca nu era în interesul lor dacă cineva se mută în oraș sau îl părăsește. Am încercat să întreb mai multe persoane dacă mă cunosc sau dacă știu cine sunt, dar am aflat că singurul lor interes era dacă cumpăr sau nu ceva de la ei, privirile lor denotând faptul că mă credeau doar un simplu nebun ce căuta să facă conversație. Preferau să își ferească privirea de a mea și eu am acceptat în final acest lucru, acționând exact la fel, cu toate că acest tip de gesturi începuseră să mă scârbească. Dar nu aș fi lăsat nimic din acea întâmplare să mă facă să renunț. Atitudinea de care au dat dovadă vânzătorii nu definea atitudinea tuturor și eu știam că trebuia să caut în continuare o persoană dispusă să mă ajute. Așa că am ales să merg pe lângă lac. Nu îmi aminteam să mai fi văzut unul până atunci, însă cartea din care am extras numele lui John oferea o descriere detaliată a frumuseții locului. Eram deja vrăjit de apa cristalină pe care aveam să o întâlnesc, de măreața salcie, ce pentru personajele din carte reprezenta un loc de relaxare și de regăsire, și de lebedele ce se găseau și în carte ca niște păsări despre care se vorbea ca și cum ar fi fost din înalta societate sau chiar din sânul familiei regale. Dar ceea ce văzusem pe marginea lacului, ce la prima vedere părea o oglindă de cristal pe care mi-aș fi dorit sfios să pășesc, întrecea orice frumusețe a naturii. Era o tânără femeie, o tânără excentrică, ce nu părea să dea vreo importanță lumii din jur. Era blocată în lumea ei, permițând celorlalți să îi admire doar aspectul fizic. Citisem într-una din cărțile de pe biroul meu despre creaturi fantastice, cu un chip angelic, numite într-un fel bizar, și anume zâne. Inițial am crezut-o pe tânără o zână, pentru că nu aș fi putut găsi niciun defect pe care ea ar fi putut să îl aibă. O vedeam de la distanță, dar nu aveam nevoie să mă apropii prea tare ca să știu cât de frumoasă era. Îi vedeam părul auriu cum îi curgea pe umeri și ochii cei albaștri, pe care îi puteam confunda cu apa limpede a lacului. Era îmbrăcată cu o rochie albă, ce părea a fi de mătase, și picioarele îi erau goale, călcând fără nicio ezitare pe iarba cea moale, învârtindu-se de nenumărate ori ca într-un dans în pereche, în căutarea sa nebună după flori cu care să își decoreze părul. De fiecare dată când dansul său o purta cu fața către mine, știam că mă putea vedea, dar în același timp refuza să mă privească de-a dreptul.
-Și tu îl vezi pentru prima dată, nu-i așa? îi aud întâia oară glasul, ce confirmă faptul că tânăra din fața mea era destul de tânăra, parcă obligându-mă cu gingășia cu care a spus acea propoziție să îmi întorc capul către ea.
-Da. Chiar este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată. Nu se compară cu absolut nimic din ceea ce am citit eu în cărți.
-Nu ar trebui să mai crezi tot ceea ce citești în cărți. Cel mai frumos sentiment este atunci când ieși în lume, reușind să vezi dacă au sau nu dreptate acele cărți mari și stufoase; zicând aceste lucruri mereu cu o bucurie enormă în glas, convingându-mă de altfel de faptul că avea dreptate
– Trebuie mereu să experimentezi ceea ce citești. Dar tu cum anume te numești?
-Eu? Sunt…sunt John…Doar John. Nu am un nume de familie…voiam ca prima dată când m-aș fi prezentat cu acel nume nou să fiu încrezător în mine și în noua mea identitate, dar parcă nici eu, nici tânăra de lângă mine nu credeam niciun cuvânt din ceea ce am spus eu, observând deja cum se formase un zâmbet larg pe fața ei, urmat de un râs copilăros.
-Nici tu nu pari prea convins că te cheamă astfel. Bănuiesc că nu a trecut mult timp de când ți-ai găsit acest nume, nu-i așa? Dar nu îți face griji, nu o sa te judec. Nici eu nu mi-am găsit un nume până acum. Dacă vrei, poți să mi-l pui tu. Sunt curioasă ce nume vei alege. Dar aș vrea doar un singur lucru. Gândește-te tu la el. Nu aș vrea să fie un nume banal, luat din cărți, precum John.
Chiar și eu am simțit nevoia să râd la gluma fetei fără nume, ce conținea totuși un sâmbure de adevăr. Dar m-am simțit și extrem de onorat în același timp. Dintre toate persoanele de pe acest pământ, ea m-a ales pe mine, un bărbat pe care abia îl cunoscuse. Stăteam în continuare în fața ei, cu un zâmbet nemotivat pe față, încercând să găsesc un nume potrivit pentru tânără. Am încercat din răsputeri să găsesc numele perfect, dar parcă niciunul nu părea să fie suficient de bun pentru ea. Dacă ar fi trebuit să aleg un nume care să reflecte frumusețea ei, atât interioară, cât și exterioară, niciunul nu ar fi fost destul de potrivit pentru ea. Dar dacă ar fi fost un nume care să îi descrie gingășia, acela ar fi fost Eli. Și așa am și ales să o numesc. Din câte vedeam, ea era extrem de încântată de noul său nume. Avea ceva aparte ce mă facea să fiu extrem de fascinat de ea și să îmi doresc să o cunosc mai bine. Așa că am descis să o invit în casa mea pentru a o introduce în mediul meu. Ea fiind singura care și-a dat seama că numele meu nu era John de foarte mult timp, era posibil ca Eli să fi fost răspunsul la întrebările mele. Dar răspunsul pe care ea mi l-a dat m-a făcut din ce în ce mai dornic de a o descoperi pe tânără.
-Tu locuiești într-o casă? Mie mi se pare un lucru foarte straniu. Eu ziua locuiesc oriunde mă poartă vântul, iar noapte oriunde mă călăuzesc stelele. Iar astăzi, am avut ocazia să ajung în acest loc de basm. Și să te întâlnesc pe tine. John, tu cum anume ți-ai descrie locuința dacă ai putea?
- am simțit copleșit. Era la fel de bucuroasă să mă întâlnească precum eram și eu. Eli chiar era o persoană specială. Încă nu știam dacă o puteam numi om sau zână, dar pentru mine nu conta asta. Conta să știu că după întâlnirea de la lac, aș fi putut să o văd din nou. Și întrebarea ei nu mai reușise să mă surprindă deloc. Se vedea clar că știa mai multe despre mine decât voia să arate. Știa sigur că cea pe care o numeam casa mea era un loc străin, pe care fără niciun drept ajunsesem să mi-l însușesc.
-Consider că este ceva la granița dintre bătaia vântului și lumina stelelor. Consider că este ca o plimbare nesfârșită prin deșert.
Fața lui Eli se deschise mai vesel decât oricând. Era exact răspunsul pe care aceasta îl aștepta. Mă prinse de mână și îmi mărturisi că ar fi încântată să îmi viziteze locuința. Am încercat să fac totul cât mai pe placul ei, de frică să nu o dezamăgesc. Voiam ca totul să fie perfect pentru ea. Nu îmi puteam da seama de ce, dar simțeam că fata avea să devină extrem de importantă pentru mine. Tocmai prin micile atenții pe care ea le făcea, luându-mi mâna și ținând-o în a sa la fiecare mic gest pe care îl făceam, doar pentru a-mi arăta că nu aveam de ce să îmi fac griji. Că ea era acolo pentru mine. O priveam vrăjit atunci când povestea despre călătoriile ei în briza vântului, despre tot ceea ce a văzut în acele călătorii și părerile sale despre oamenii pe care i-a întâlnit. Știam că aș fi putut să o ascult povestind astfel de minunății la nesfârșit și nu m-aș fi putut plictisi niciodată. Dar totuși, simțeam apropierea nopții, semn că ea trebuia să plece în călătoria sa alături de stele. Am întrebat-o când o voi mai putea vedea din nou, iar Eli mi-a spus că o voi putea vedea în fiecare zi. Tot ceea ce trebuia să fac era să o strig pe numele pe care eu i l-am dăruit. Știam că era extrem de mândră de faptul că eu am numit-o așa, drept care la finalul vizitei sale, mi-a mulțumit pentru cel mai frumos cadou pe care cineva i-l dăruise vreodată. Eli abia aștepta să îl revadă pe John.
Am început să ne vedem zilnic și eu deveneam din ce în ce mai familiarizat cu ea. La început îmi era teamă să recunosc ceea ce simțeam, dar în scurt timp am realizat inevitabilul. Eram îndrăgostit de Eli. Nu mi-o puteam scoate din cap, nici pe ea, nici acel râs copilăros ce mă cucerise din prima clipă. Stăteam în fiecare noapte cu ochii lipiți de geam, în speranța că dacă mă voi uita către stele, o voi putea zări pe ea. Era mereu prezentă în gândurile mele, în zâmbetul meu și în orice făceam. În fiecare zi, în momentul în care o strigam pe nume și o vedeam alergând spre mine cu o bucurie nemaivăzută, îmi doream să îmi mărturisesc dragostea pentru ea. Dar ceva mă ținea în loc. O teamă apărea de fiecare dată când voiam să îi spun ce simt cu adevărat. Îmi era teamă că Eli nu mă iubea în același fel în care eu o iubeam. Că ea vedea relația noastră doar ca o simplă relație de prietenie. Și de aceea, fiecare întâlnire pe care o aveam îmi dădea o stare de pace, cât și una de teamă. Știam că într-un final trebuia să îi mărturisesc aceste sentimente, deoarece niciun secret de-al meu nu putea să nu fie deslușit de către Eli. Tocmai de aceea, în cadrul uneia dintre întâlnirile noastre, ea mi-a pus acea întrebare pe neașteptate.
-Dar de ce vrei să ții secretul numai pentru tine? De ce nu vrei să îmi spui și mie? pusese această întrebare bosumflându-se precum un copil mic, deși înțelepciunea de care dăduse dovadă era mai presus de orice așteptare de-a mea.
-Ce anume ai vrea să îți spun, scumpa mea Eli? Doar știi că eu nu pot să țin niciun secret față de tine.
-Și tocmai de aceea nu vrei să îmi spui adevărul! De ce nu îmi spui că mă iubești? De ce ții un lucru atât de frumos secret față de mine? Nimeni nu m-a mai iubit până acum în felul în care o faci tu și totuși tu ești cel care își ascunde sentimentele. Și eu te iubesc la fel de mult încă din prima clipă când te-am văzut lângă lac, din momentul în care tu mi-ai dat o identitate. Oricine altcineva m-ar fi considerat o nebună. Dar tu nu. Tu ai fost mereu singurul care m-a înțeles cu adevărat și mi-a ascultat fiecare poveste. Cum aș putea să nu te iubesc?
Pentru prima dată nu mai exista pentru mine absolut nicio temere. Eli mereu știa cum să mă surprindă, cum să mă facă să mă simt mai bine. Dar acum ea era cea care îmi făcuse cel mai frumos cadou. Îmi spusese că mă iubește când aveam cea mai mare nevoie de a ști asta. Acum aveam suficientă încredere în mine să îi împărtășesc și eu sentimentele. Așa că am luat-o de mână precum m-a luat și ea în prima zi în care ne-am cunoscut și o privesc pentru prima dată direct în ochi. Acum știam că nu mai aveam de ce să îmi fie frică.
-Eli…Tu chiar ești perfectă, și nu doar în ochii mei. Tu ai știut mereu ce gândesc fără ca eu să îți pot spune ceva și ai fost sigura care a fost dispusă să mă ajute să aflu cine sunt cu adevărat când nimeni altcineva nu ar fi vrut să facă asta. Îți ascult orice poveste pentru că fiecare cuvânt rostit de tine mă liniștește, mă face să fiu fericit. Fiecare zâmbet, fiecare surâs de-al tău mă face să fiu ceea ce sunt, ceea ce am căutat în tot acest timp. Și tocmai de aceea te iubesc, Eli.
Declarațiile noastre de dragoste s-au terminat într-un sărut, ce ne făcea să ne simțim de parcă am fi fost singurele persoane de pe întreaga planetă. Astfel au continuat adevăratele mele întâlniri alături de Eli, alături de care simțeam că nu mai aveam nevoie de nimic. Atâta timp cât o aveam pe ea și ea era fericită, eu aveam totul.
Dar de la o vreme o simțeam pe iubita mea extrem de distantă. Accepta cu greu ca eu să îi dau vreo îmbrățișare sau să o sărut, și asta doar după ce spunea mereu aceeași frază, ce mă îngrozea. “Trebuie să ne întoarcem cât mai repede!”. Nu știam le ce se putea referi iubita mea, prefăcându-mă că o înțeleg, spunându-i doar că ne vom întoarce curând, îndemnând-o să mai aștepte puțin de fiecare dată. Știam că în zadar îi spun aceste lucruri, deoarece ea mă cunoștea mai bine decât oricine altcineva și știa mereu când mințeam, dar eu doar încercam să o asigur că dorința ei, oricare ar fi fost aceea, s-ar fi împlinit într-un final. Sau poate că asta este ceea ce îmi spuneam mie, ca teama să nu mă poată cuprinde din nou. Să nu mă gândesc la faptul că Eli a mea nu mă mai iubea și prin această frază voia doar să îmi spună că mă părăsește. Așa cum cu puțin timp în urmă îmi fusese frică să îi spun că o iubesc, acum îmi era frică să o întreb care era adevărul. Nu aș fi vrut să o pierd niciodată. Eli era iubirea vieții mele, era totul pentru mine. Voiam să fiu alături de ea pentru restul vieții mele, să o fac să devină soția mea. Nici nu știu ce aș fi făcut dacă aș fi rămas fără ea. Dar iubita mea știa deja asta. Era alături de mine, în casa mea, în patul în care m-am trezit pentru prima dată, și mă ținea în brațe. Amândoi tăceam, dar simțeam că ea știa exact ceea ce gândeam, cum o făcea de obicei. Mi-a șoptit ușor la ureche că ceea ce gândeam eu era o minciună și că nu aveam de ce să mă tem. Că ea nu va înceta niciodată să mă iubească și că exista o cale ca noi doi să fim împreună pentru totdeauna. Doar dacă eu aș fi închis ochii și aș fi avut încredere totală în ea. Aș fi făcut asta într-o clipă și chiar mai mult, doar ca noi doi să fim împreună. Aș fi făcut orice ca nimeni sa nu mi-o ia pe Eli de lângă mine. Așa că am închis ochii, simțind cum atingerea ei ușoară pe spatele meu dispărea.
Mă aflam din nou în deșert, simțind că momentul meu de visare se terminase. Mă uit către cer și văd că steaua mea era tot acolo. Eli a mea s-a ținut de promisiune. Acum știam că iubirea sa pentru mine era cu adevărat sinceră. Închid ușor ochii și o aștept pe ea. Știam că în sfârșit vom fi mereu împreună, că ea mă va lua în toate aventurile sale despre care îmi povestea în fiecare zi, lângă lac, că și casa mea va fi în sfârșit ziua oriunde mă poartă vântul, iar noaptea oriunde mă călăuzesc stelele. Deschid ochii și o văd pe Eli, în aceeași rochie albă de catifea, iar florile sălbatice culese de pe marginea lacului se așezau strategic peste tot prin părul ei. O văd pe iubita mea cum îmi întinde mâna, așteptând ca noi doi să ne începem dansul.
-Acum nu mai ai de ce să îți fie teamă, John. Ești în sfârșit acasă aici. Ești în sfârșit cu mine pentru totdeauna.
-Mereu am fost acasă alături de tine, steaua mea. Atât în vis, cât și în realitate tu ai fost mereu casa mea, Eli.”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinerelor talente literar-artistice.
post by Cătălin Tuluc foto: science.hotnews.ro
