Ilinca Ciuruș, elevă a Colegiului Național „Liviu Rebreanu”, din Bistrița, câștigătoarea premiului special al Fudației Culturale „Augustin Buzura”, la Festivalul de Proză „Augustin Buzura”, ediția I, 2019, ne aduce în atenție lucrarea ei, intitulată „Istorisiri din sertare”, pe care vă invităm să o citiți.
„Știi ce îmi place cel mai mult? Vremea ploioasă. Pare o alegere nefirească, dar, când apa lovește nailonul meu ieftin și simt stropii atângându-mi pielea, uneori fin și des, alteori cu putere, sunt cea mai fericită din lume.
De când ne-am mutat aici, doamna S și cu mine, nu am mai avut parte de zile cu furtuni. Nu sunt foarte mirată totuși; doamna S mi-a spus dinainte că aici nu va ploua foarte des; timp de vreo câteva zile se gândea chiar dacă ar trebui să mă ia și pe mine. La un moment dat m-a și pregătit să mă lase în urmă, mi-a strâns bine cordonul și m-a dus la casa de copii de vis-à-vis, dar, înainte să apuce să sune la sonerie, s-a răzgândit. La câteva ore după acest incident ne aflam în taxiul care urma să ne ducă la aeroport. Când am ajuns, a început să plouă; am ajutat-o să-și ducă bagajele înăuntru; mulțumită intervenției mele, nici doamna S și nici bagajele nu s-au udat. Sigur era bucuroasă că m-a luat și pe mine cu ea,iar eu eram fericită că am putut să mă plimb puțin prin ploaie înainte să plecăm.
Când să ne îmbarcăm, am aflat că avem locuri separate în avion.Am fost puțin dezamăgită, dar mi-a trecut repede când am văzut lângă cine urma să stau. Mi-am aranjat puțin faldurile rochiei de nailon, am strâns cureaua din talie ca să-mi scot formele în evidență și m-am așezat pe locul destinat mie. Îmi era rușine să vorbesc cu el și m-am hotărât să mă culc.Toate pregătirile m-au extenuat. Când m-am trezit, era întuneric în cabină; probabil că dormisem câteva ore. Era și destul de frig. L-am întrebat pe pasagerul din dreapta mea, cel care mă făcuse să uit de faptul că nu aveam loc lângă doamna S, dacă are o pătură. Acesta s-a întors cu fața înspre mine, mișcându-și mustața într-un mod foarte enervant, și a spus cu o voce miorlăită că mi-ar da blana lui, dacă nu mi-ar fi udă rochița. Resemnată m-am culcat iar, sperând să nu simt frigul în somn. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este doamna S care vine să mă ia. Am luat autobuzul până la noua noastră casă.
–E a dumneavoastră? întrebă femeia care stătea lângă noi.
– Da.
Răspunsul doamnei S era sec; nu avea chef să vorbească.
–Tocmai v-ați mutat în zonă?
– Da.
Doamna S devenise din ce în ce mai iritată de prezența femeii.
–Vreți să știți cum mi-am dat seama? insită aceasta, ignorând atitudinea doamnei S. Când vede că nu primește niciun răspuns, continuă.
– Un localnic ar fi lăsat-o acasă.Nu e un loc potrivit pentru ea.
– Asta e stația noastră, răspunse doamna S.
Am coborât cu 6 stații mai repede și am mers încă 30 de minute pe jos prin căldura aceea infernală. Știam că nu o să-mi placă acolo. Pe drum m-am gândit la ploaia din aeroport.Asta m-a făcut să mă simt mai bine, dar m-am întristat din nou când mi-am dat seama că nu voi simți acea senzație pentru multă vreme. Doamna S era încântată de noua locuință, își făcea diverse planuri: o să meargă în fiecare weekend la plajă, o să învețe să facă surfing și o să cineze de minimum două ori pe săptămână pe malul mării. Nu se gândea deloc la ce îmi place mie, așa cum nu s-a gândit nici la condițiile în care voi sta eu. Camera mea era minusculă, undeva în spatele casei. Eram sigură că lipsa apei avea să-mi facă rău, dar doamna S nu părea să se gândească la asta. Primele zile petrecute în cameră nu au fost așa de rele. Amintirea încă proaspătă a ploii mă făcea să mă simt mai bine, dar pe zi ce trecea începeam să fiu tot mai tristă. Nu mai știam cum e să simt apa curgându-mi de-a lungul hainei, cum e să fie răcoare, cum e să fii fericit.
La un an după ce ne-am mutat, depresia mea era așa de gravă, încât nu mai puteam să mă mișc; membrele mele păreau să fie înțepenite. La un an și jumătate, haina mea preferată începuse să se decoloreze; negrul părea acum gri în unele locuri, iar dungulița albă de pe margine nu se mai vedea. Șase luni după aceea fu atacată de molii; găuri de mărimeaunei monede de 5 bani acopereau sau, mai bine zis, descopereau, mai mult de un sfert din suprafața ei.
Într-o dimineață, un zgomot neobișnuit m-a trezit: suna ca și cum toate fântânile arteziene din lume ar fi fost fost mutate lângă casa noastră sau de parcă toți locuitorii orașului și-ar fi uitat robinetele deschise. Cu greu mi-am deschis ochii și m-am uitat pe geam. Ploua! Brusc m-am înveselit, iar hainele mele ponosite și încheieturile ruginite nu mă mai deranjau. Știam că, din secundă în secundă, doamna S urma să apară și să mă scoată în oraș. Trecuseră mai mult de 15 minute, îmi pierdusem speranța, când am auzit-o strigând prin casă.
– Unde mi-e umbrela? Mi-a văzut cineva umbrela? Sunt sigură ca am avut una când am venit.
După alte câteva minute a deschis dulapul, m-a scos și am ieșit afară. Senzația pe care am simțit-o este de nedescris; eram atât de fericită, mă rugam ca acest moment să nu se mai termine.
– Umbrele! Umbrele de vânzare! Cele mai bune pe care le veți găsi! Nu vreți să cumpărați o umbrelă nouă?
Mă așteptam ca doamna S să-l ignore pe vânzător, așa cum făcuse și cu femeia din autobuz, dar s-a dus înspre el.
– Cea transparentă, vă rog.
O ia pe cea nouă în mână, iar pe mine mă lasă pe marginea drumului. O rafală de vânt mă ridică.
***
Știi ce îmi place mie cel mai mult? Să mă uit prin albume, poate pare o alegere nefirească, de ce să rămâi blocat în trecut și să te frămânți în legătură cu diverse situații care nu mai pot fi modificate, dar când dau de o poză cu diverse nimicuri care-ți trezesc amintiri așa de vii, de parcă te uiți la un film (în cazul meu poate un serial interminabil pentru că fac asta cu orele, dar ce mai contează), sunt cea mai fericită din lume. În ultima vreme am trăit asemenea momente tot mai rar, timpul lăsându-și în sfârșit amprenta asupra memoriei mele. Cu toate acestea, zilele acestea am dat peste un album destul de vechi, cu puține poze, nici măcar nu erau notate detalii despre locație sau dată. Mi-a atras atenția o poză cu marginile cu modeluri vălurite și ușor îngălbenită, trebuie că era foarte veche. Eram cu o cutie mare, mare în brațe, din aceasta ieșeau câteva obiecte pe care am putut să le disting: câteva cărți de beletristică, de la BPT, dacă nu mă înșel, două sau trei manuale din care am învățat pentru admitere, le-aș recunoaște oriunde și o lampă de birou roșie. Cu toate acestea în mână și cu o umbrelă surprinzător de pestriță sub braț pozam veselă în fața casei părinților. Era ziua când m-am mutat de acasă. Un zgomot îmi distrage atenția și îmi ridic ochii. Pe birou se afla aceași lampă roșie, un pic decolorată și cu nenumărate becuri schimbate, dar e aceași. Oare cu umbrela ce s-a întămplat?
– Esmeralda? strigă o voce din cealaltă încăpere. Esmeralda… nimeni nu mi-a mai zis așa de când eram prin clasele primare, în timp Esmeralda a devenit Es, iar apoi S. Așa m-am prezentat tot liceul, credeam că par interesantă.
Mă învârt în pat, conștientă că îmi șifonez cămașa pe care nu o mai pot purta până când vine sora mea să o calce, dar nu mai pot să mă ridic. Aș vrea să spun că e oboseala de vină, dar, sincer vorbind, încerc să evit întâlnirea cu ea și cu fiecare secundă în care mă fâțâi prin apartament să rezolv una-alta, șansele ca ea să apară cresc exponențial. Îmi accept firea antisocială și gândindu-mă cum să plec de dimineață înaintea ei, mă mai întorc o dată, formând o cută lungă pe mâneca dreaptă, deasupra ceasului.
Chiar atunci aud pași pe coridor, o cheie se răsucește în broască yalei și o văd intrând. Mă uit mai bine ca să v-o pot descrie: o femeie simplă la vreo 50 de ani. Nu are o față frumoasă, aș spune că ciudată. Acum e rumenă din cauza frigului de afară, dar altădată e palidă ca moartea, folosește un fard roz în obraji care contrastează cu trăsăturile mai severe ale feței ei și uneori adaugă și acel fard albastru intens care a fost la modă în urmă cu multă vreme, îmi amintește de o oarecare profesoară pe care o vedeam prin școală, nu mai știu cum o chema.
În seara asta mă înghesui pe o canapea neobișnuit de scurtă, a unui copil acum plecat la facultate, probabil, judecând după pozele de pe peretele de lângă ușă: rame lângă rame pline cu poze, majoriatea prost făcute (părinții nu par să se fi priceput să folosească nici aparatul cu film, nici „săpuniera” aceea la modă acum vreo 8 ani, nu de alta, dar nici pozele de la nuntă nu par a fi mai reușite). Și el era neobișnuit de scurt. Încep să-mi mișc în sus și jos fiecare deget de la picioare, ca să le încălzesc: încep cu cel mare și trec la cel mic, ca să nu fiu previzibilă. Apropo de asta, nu-mi place să fiu previzibilă, încerc să stau cât mai departe de rutină și să fac lucruri spontane, numai bune de regretat mai târziu. Oare are cine să observe dacă sunt sau nu previzibilă? Ultimul deget: sus, jos.
Se aud pași greoi pe coridor, ca și cum persoana s-ar balansa câte un metru spre stânga cu fiecare pas, coliziunea cu peretele fiind iminentă. Cam după a treia încercare de a descuia ușa se aprinde lumina pe hol, dar se stinge la fel de repede și mersul necontrolat continuă până în sufragerie unde se trântește pe o altă canapea, una neobișnuit de lungă. Văd doar mâneca de la cămașă. Încă nu are nicio cută.
Mă întorc la ea, îmi place acolo și nu am mai fost de ceva vreme, dar de data asta eram cuibărită în pat, ascunsă sub plapumă. Nu-mi stă în fire să fiu repetitivă, dar tocmai decizia de a veni mă face imprevizibilă. Bat cu degetul în tăblia patului, așteptând să aud pașii deveniți ușor recognoscibili. Ochii îmi cad pe acele care par că nu se mai învârt, în schimb se tot multiplică, au aspectul unor fire lungi care-mi ies din mână. Ciudat ceas, îmi spun, dar nu apuc să intru în starea visătoare pentru că vine. Oare ciudat e frumos? Nu cred, nu știu, nu prea vezi „ciudat” prin reviste sau filme, dar presupun că ciudat îți trezește interesul, sau frica, dar hai să ne limităm la interes, mă face să mă simt mai bine ideea asta. Poartă o cămașă, asemănătoare cu a mea. Primul lucru la care mă uit e gulerul și încerc să-mi dau seama dacă fondul de ten i-a pătat albul imaculat, de spital.
Vreau să îmi întind mâna să opresc alarma, dar ațele de care vă ziceam îmi suspendă brațul în aer și nu pot să-l mai mișc așa că nu ajung până la telefon, cu toate astea se face tot mai liniște, sunetul dispărând ca o amintire, la care cu cât te gândești mai mult cu atât îți e mai greu să pui cap la cap ce s-a întâmplat. Poate nici măcar nu a sunat, poate reflexul de a amâna alarma dimineața e așa de bine întipărit în mintea mea încât nu mă pot opri din a-l face în orice situație. Deci, dacă nu sună ceasul și nu trebuie să mă trezesc înseamnă că e sâmbătă, poate chiar duminică fiindcă sunt destul de agitată. Brusc, deschid ochii larg și inima începe să-mi bată tot mai tare. Parcă zilele tot alternează între sâmbătă și duminică de ceva vreme: sâmbăta, de cele mai multe ori comodă, cu ea, și duminica, când îmi e frig la degete și tresar mereu, cu el.
Azi ceața care acoperea orașul se ridică și gândesc deja mai clar, dar claritatea doare, tare. Caut ceva familiar, ca să-mi ia gândul de la zimții care parcă-mi înconjurau corpul și alte gânduri care mă făceau să vomit. Toată lumea derulează câte un set de amintiri iar și iar? Toată lumea găsește hibe în tot ce a zis și a făcut? Nu-mi pasă de ce face toată lumea, îmi pasă de ce crede toată lumea. Până și aceste simple întrebări îmi produc greața fiindcă îmi amintesc de conversații și momente când nu am acționat corespunzător. Sunt la el și caut pozele, ele mă liniștesc, fiindcă știu că eu le-aș fi putut face mai bine, măcar aici sunt cu adevărat talentată. Așa cum acum văd clar cerul și lucurile pe care oamenii le ascund în balcoane, crezând că nimeni nu le observă (fie balcoane imaginare sau nu), văd și pozele. Șocant e faptul că băiatul neobișnuit de scurt se transformă într-o fată neobișnuit de lungă și parcă calitatea lor crește puțin, suficient de mult încât să pot distinge câteva fețe. Le recunosc.
Poate a fost ceva accident, fiindcă se aud alarme, pocnete și strigăte din toate părțile, voci disperate strigă: ba după el, ba după ea, uneori și după mine. Fix acum poate vine și ploaia pentru că ceața se reinstalează, atât de densă încât nu mai pot vedea nimic.
Mai apare un ac lung la ceas.
Încă unul.
Încă unul.
Încă unul.
Ceața nu dispare.
Încă unul.
Parcă traiesc într-un nor: nu mai văd nimic.
Încă unul.
Parcă sunt un nor: nu mai simt nimic. Sunt ușoară.
Ultimul.
Azi pot să-mi port iar cămașa pentru că vine sora mea cu una proaspăt călcată, de ce se mai chinuie pentru mine? Oricum cu prima ocazie mă pun cu ea în pat și îi fac alte cute, oricum am senzația că în ultima vreme nu m-a mai văzut nimeni în afară de el și ea (oricum ei știu cum arăt în realitate, nu trebuie să mă aranjez). De fiecare dată când simt materialul cald și curat pe piele mă întreb de ce mai încerc, pentru cine? Pentru mine? Pentru el? Poate un alt „el”? Cu siguranță alt el.
Încerc să-ți spun ceva și îmi e tot mai greu.
28 de cute pe cămașă, le-am numărat. Poate le pot acoperi cu sacoul, el nu se șifonează orice ai face, așa e materialul standard pentru uniformele școlare. Niciodată nu m-a deranjat să-l port, astupă cutele.
Sora mea îmi aduce o altă cămașă.
Zero cute.
Tot zero cute. Înseamnă că nu mă mai învârt așa de mult în pat.
Toate zgomotele enumerate mai sus se repetă, doar că mai amplificat,
Bip.Bip.Bip…
Mirosul de spital îmi umple nările, iar albul pereților mă orbește, o rafală de vânt intră pe geamul deschis. ”
Festivalul de Proză „Augustin Buzura” susține descoperirea, încurajarea și promovarea tinelor talente literar-artistice.
*post by Cătălin Tuluc *foto: Cătălin Tuluc
